Cărţile Estului (VII) Marin Preda în diaspora micului Paris

„Dacă vreţi să introduceţi realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid” – i-ar fi zis Marin Preda lui Ceauşescu, pe la începutul anilor ’70. Nu avem de unde şti dacă episodul, relatat de Adrian Păunescu în ipostaza de martor ocular, este sau nu autentic, chiar dacă este confirmat şi de alţii. Sigur este însă că Marin Preda era preocupat de implicarea devastatoare a realismului socialist în creaţia literară şi nu numai. Ştia ce înseamnă să prezinţi realitatea nu aşa cum este, ci cum spune partidul că ar trebui să fie. Practicase el însuşi, în povestirile Ana Roşculeţ şi Desfăşurarea, supralicitarea cu scop propagandistic şi pricepuse că aspiraţia realismului socialist (aşa-zisă metodă de creaţie) de a face din literatură şi artă o armă ideologică se transformă adesea în bumerang politic, întoarcerea armelor fiind la îndemâna oricărui scriitor a cărui conştiinţă morală transcende chingile totalitarismului, mai întâi prin caracterul esopic, alegoric al operei (unde începuturile, prin Istoria hieroglifică a lui Dimitrie Cantemir, sunt exemplare),  apoi prin protestul direct, prin critica sau chiar negarea sistemului.

            Marin Preda, primul român la care mă refer în Cărţile Estului, ilustrează un fenomen specific, de autor care se livrează, şantajat existenţial, noii societăţi, dar a cărui conştiinţă morală şi estetică se redefinesc de la o carte la alta, devenind, mai ales în ultimele două decenii de viaţă, incomod pentru putere, dacă nu chiar temut. (În acest context, poate-i potrivit să menţionăm că nutrimentul intim al protestului este, în ultimă instanţă, talentul. Şi un Ion Lăncrănjan, de pildă, a reuşit să evadeze din tiparele ideologice, iar Paul Goma, ca să nu mă refer şi la alţii, a recurs chiar la insubordonare publică fiind, în cele din urmă, expulzat. Dar nici unul nu are forţa artistică şi anvergura lui Marin Preda, ecoul scrierilor lor fiind, şi din această pricină, sincopat, ca să întrebuinţăm un eufemism.)   

            Cred că unul dintre cele mai şocante evenimente din viaţa lui Marin Preda  a fost vizita unui oficial proeminent al ambasadei sovietice la Editura Cartea Românească, pe care scriitorul o conducea, pentru a-i sugera fie să amâne sine die scrierea volumului al II-lea din romanul Delirul, fie, dacă totuşi o va face, să nu incite spiritele în chestiunile războiului antisovietic (prezentat, în cercurile reacţionare, vai, ca război de eliberare a Basarabiei), să nu facă din criminalul de război Ion Antonescu un erou naţional, iar din legionari luptători neînfricaţi. Şi asta într-un moment în care ruşii nu mai obişnuiau să bată cu pumnul în masă şi să dea ordine în România. Se mulţumeau, iată, doar cu sugestii, fără a uita să înfăţişeze însă tot cortegiul de întâmplări neplăcute la care s-ar expune cel decis să le ignore. Momentul e important pentru că, de data aceasta, dogmatismul românesc, încă pichetat cu iscoade bine plasate în structurile puterii, putea scoate castanele din foc cu mână sovietică. Chiar apariţia primului volum din Delirul, în 1975, a fost un eveniment „regretabil” pentru vigilenţa cenzurii. Primită în general favorabil de obştea scriitoricească, în presa literară, cartea este atacată, moment fără precedent în sistemul nostru de control ideologic, prin mijloace samizdat, adică o scrisoare semnată de un profesor de la Facultatea de Filologie  din Bucureşti, care atrage atenţia asupra devierii de extremă dreapta a scriitorului. I se raliază Literaturnaia Gazeta de la Moscova, extrem de îngrijorată că un criminal de război ca Ion Antonescu este prezentat în postură eroică.      

            Marin Preda trecuse prin situaţii similare şi înainte de scrierea volumului al II-lea din Moromeţii, cei care veneau cu sugestii, cu indicaţii directe asupra tonului ideologic al cărţii fiind, de această dată, culturnicii partidului nostru comunist şi întreaga falangă de critici literari vigilenţi aserviţi puterii. Fiind somat s-o scrie (!), va amâna publicarea cărţii cât va putea, dar, la apariţie, dezamăgirea e generală. Mai ales autorităţile, care aşteptau de la scriitor un ton triumfalist pentru perioada pe care o trata în roman, sunt dezamăgite. Autorul vorbeşte despre „evenimente pline de viclenie” care transformă satul Siliştea-Gumeşti într-o „groapă fără fund din care nu încetau să mai iasă atâţia necunoscuţi”, promovaţi din raţiuni politice şi încrâncenaţi în lupta pentru putere.  Nicolae Moromete ajunge activist de partid şi crede în „noua religie a binelui şi a răului” pe care bătrânul său tată o ascultă, dar nu o pricepe, aşa cum nu pricepe înregimentarea fiului alături de cei care vor înnoirea satului cu orice preţ. Trufia cu care Ilie Moromete  rosteşte, pe patul de moarte – „Domnule, eu întotdeauna am dus o viaţă independentă” –poate fi un semn că independenţa îl preocupă pe autor cel puţin în aceeaşi măsură în care îl preocupă supravieţuirea, ambele marcându-i opera şi personalitatea. În acest sens, cele două volume ale Moromeţilor sunt ilustrative: comparate, par scrise de autori diferiţi, chiar amprenta stilistică fiind estompată. E semn sigur că fuga de canoane, dublată de teama de a nu trezi reacţii coercitive, poate genera eşecul.

            Condiţie a supravieţuirii, regula curajului limitat (numită astfel de George Geacăr în eseul Marin Preda şi mitul omului nou) conduce şi acţiunea romanului Marele singuratic. Cititorului nu-i va fi uşor să afle motivul care l-a îndepărtat pe Niculae Moromete de ideologia şi politica în care se angajase cu trup şi suflet. Din relatarea eliptică a unuia din personaje la o halbă de bere nu se înţelege „vina lui Niculae, în vara aia când veni în Siliştea, care fu, de-o păţi?” Lucrurile se lămuresc pe parcurs, din dialoguri şi discursuri destul de eliptice şi ele, adică în stilul binecunoscut al siliştenilor: ameninţat cu puşcăria pentru că (adevăr ori simplă bănuială?) ar fi ascuns cota de grâu, dar şi nişte încărcătoare de pistol mitralieră, un ţăran se aruncă în râu şi se îneacă; Niculae devine ţap ispăşitor al nefericitei întâmplări, este exclus din activul de partid, dar, datorită protecţiei pe care i-o asigură un prieten sus-pus, reuşeşte să-şi găsească de lucru ca grădinar la Mogoşoaia, se apucă să-şi completeze studiile, ajunge inginer horticol şi, în cele din urmă, se întoarce la munca de partid, mobilizat de ideea că „la noi e încă multă dezordine şi sunt oameni pe umerii cărora apasă poveri prea mari şi nimeni nu-i ajută…” O biografie liniară, pe care dragostea pentru pictoriţa Simina o îmbogăţeşte, fără a reuşi să o scoată din tiparul personajului croit pe dimensiunea unui pat al lui Procust. Niculae are nostalgia credinţei lui de la douăzeci de ani că lumea trebuie schimbată, nu-i pare rău că a contribuit la surparea ei, dar se simte „străin de ceea ce a ieşit”. Se simte vinovat de abuzurile obsedantului deceniu? Greu de spus. Recunoaşte că noua religie pe care voia să o propovăduiască „era o eroare”, pentru că „urmărea să dea oamenilor fericirea cu sila”, dar se consolează cu ideea că „faptele sunt consumate: chiaburi, mijlocaşi, săraci, totul a pierit în negura istoriei”. După o asemenea concluzie, cititorul are tot dreptul să se îndoiască de seriozitatea frământărilor lăuntrice ale personajului şi să se distanţeze de strădania scriitorului de a ocoli capcana realismului socialist prin păstrarea ideii de valoare estetică în interiorul unui exerciţiu ideologic.

            În timp ce marele singuratic renunţă la independenţa pe care i-o asigură refugiul în grădina bucuriilor simple pentru a supravieţui ca slujitor al lumii noi, intrusul    din romanul cu acelaşi nume nu-şi mai găseşte locul în această lume după ce, salvând viaţa unui necunoscut, rămâne el însuşi mutilat de explozie, iar eroismul gestului său stârneşte, în loc de admiraţie, ostilitatea semenilor. Accidentul îi sluţeşte chipul şi viaţa, îl desparte de femeia iubită şi îl îndepărtează de oameni dar, în acelaşi timp, îl dezmeticeşte şi îi ascute mintea. Băieţandrul ce părea înzestrat doar cu o inocentă şi bezmetică veselie descoperă în propria fiinţă nebănuite resurse de înţelegere a lumii, cu misterul, brutalitatea şi tristeţea ei. Singurul mister nedescifrat rămâne iubita lui, Maria, alături de care visase cândva să întemeieze  – teribilă ispită! – „o nouă religie a binelui şi a răului”. Intrusul se hotărăşte să ia viaţa de la capăt şi supravieţuieşte, cu înţelepciunea de a nu se mai mira de nimic, în ipostaza de mare singuratic.

             Destinul tulburat şi lipsit de iluzii îl desparte pe Călin Surupăceanu de optimismul artificial şi neconvingător al lui Niculae Moromete, apropiindu-l cumva de personajul considerat, alături de Ilie Moromete, emblematic pentru literatura lui Marin Preda: Victor Petrini, eroul romanului Cel mai iubit dintre pământeni. Cartea s-a bucurat de un succes neobişnuit. Se vindea „pe sub mână”, cozile la librării concurau cozile la carne, iar moartea scriitorului la scurt timp după apariţia ei i-a potenţat valoarea de roman testamentar, proiectând asupra autorului eşecul existenţial şi obsesiile copleşitoare ale personajului său.

            Cel mai iubit dintre pământeni poate fi considerat spovedania unui învins în lupta pentru supravieţuire. Socialist moderat, prea puţin sau deloc interesat de politică, revoltat doar la nivel teoretic de nedreptăţile comise în obsedantul deceniu, Victor Petrini se trezeşte prins în vâltoarea unor evenimente dramatice, victimă el însuşi a terorii politice pe care, intens preocupat de propria existenţă, o ignorase. Deşi vina că ar avea legături cu organizaţia legionară Sumanele negre nu i se poate dovedi, primeşte trei ani de închisoare, este trimis să-şi ispăşească pedeapsa la minele de plumb de la Baia-Sprie şi pricepe, dureros de concret, faptul că Era ticăloşilor (titlul unei construcţii teoretice la care lucra cu înverşunarea afirmării) este o cruntă realitate în care este obligat să supravieţuiască. Fără să pregete, îl aruncă într-un puţ părăsit pe gardianul care îl urmărea şi el cu gânduri ucigaşe: o scenă memorabilă, care ar trebui să probeze virtuţile de supravieţuitor ale personajului, virtuţi ce se dovedesc, în cele din urmă, insuficiente. Eşecul căsniciei cu enigmatica Matilda îl dezorientează, dar nu-l împiedică să se apropie de Suzy, femeia pentru care va deveni cel mai iubit dintre pământeni. Când se părea că, în sfârşit, destinul va fi blând cu el, intervine încă un episod fatal: fostul soţ al femeii iubite, un dipsoman fără discernământ, îl atacă în cabina telefericului, iar Petrini, obligat din nou să-şi apere viaţa, îl aruncă în prăpastie. Este arestat şi judecat. În aşteptarea verdictului, se apucă să aştearnă pe hârtie confesiunea al cărei început sună ca o premoniţie: „Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător. Vorbesc de moartea naturală, care adesea e o dulce ispită […] Dar moartea violentă, sinuciderea la care eşti împins de oameni?…” La câteva săptămâni după apariţia cărţii, Marin Preda se stingea, la Mogoşoaia, în circumstanţe nu tocmai clare, ce au stârnit numeroase controverse.

            Prins în capcanele afirmării şi negării, aproape mistice, a temeiurilor existenţiale, aspirând spre o realitate neconstrângătoare, însuşi autorul împrumută – firesc, pentru ilustrarea unui vast capitol de psihologie a creaţiei, în general – ceva din modul de-a fi al personajelor sale. El nu aspiră să se realizeze în diaspora, urmând, eventual, modelul tragic Petru Dumitriu, ci să iasă din canoanele totalitarismului chiar cu preţul vieţii. Poate şi de aceea unii încearcă să dea morţii sale aură de crimă… izbăvitoare. Dar dacă a fost înlăturat brutal de forţe obscure sau a murit otrăvindu-se lent cu nefericirea unei vieţi mult prea tensionate pentru gena sa conservatoare, de ţăran dezrădăcinat, e o chestiune care va acapara sau nu eforturile istoriografiei perioadei respective. În paralel sau conjugat, eforturile istoriei literare par a fi însă esenţialmente altele, scriitorul reprezentând un destin particular în galeria atât de complexă şi contradictorie a Estului. Pentru Moromete (în subsidiar, Marin Preda) Parisul nu-i centrum mundi, câtă vreme micul Paris, adică Bucureştiul, sub ocupaţie succesiv rusească şi românească, îi oferă suficiente temeiuri de raportare la acceptări şi negări sieşi suficiente. 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest