CĂRŢILE ESTULUI Triumful non-ficțiunii

Svetlana-Aleksievici

Nu puțini au fost cei surprinși de faptul că, pentru prima oară, în 2015, Comitetul Nobel a decernat cel mai râvnit premiu pentru literatură unei jurnaliste: bielorusa Svetlana Aleksievici. O jurnalistă care nu se sfiește să declare că în epoca noastră, în care răul este atotstăpânitor și pare să facă legea în lume  – dacă n-ar fi să vorbim decât despre terorism, războaie fratricide, milioane de oameni alungați – „scriitorii sunt într-un fel neputincioși, adevărul lor e mai palid decât cel pe care-l poate dezvălui jurnalismul”. Să ne amintim că Varlam Șalamov susținea răspicat, cu peste cincizeci de ani în urmă, că încrederea în beletristică s-a zdruncinat, că proza actuală trebuie să renunțe la literaturizare, la ficționalizare și să creeze procedee narative noi, din care pot lipsi, fără să stârnească regrete cititorului, și descrierea, și portretele, și caracterele, chiar și acțiunea.

S-ar cuveni să recunoaștem că sub ochii noștri se schimbă întreaga ordine a așteptărilor față de opera literară. Asistăm la o diversificare a creativității, la apariția unor „genuri hibride”, situate la frontiera cu literatura a cărei definire ca ficțiune a devenit, cel puțin pentru unii exegeți, restrictivă. Printre aceste forme literare inedite, proza-martor, proza-document câștigă tot mai mult teren. Se creionează oare la orizont profilul cititorului care, după cum spunea Șalamov, „nu va vedea în ficțiune decât o ofensă”? Cert este că omul (post)modern – pragmatic, eficient, grăbit – este tot mai atras de mirajul autenticității, nu vrea să-și piardă timpul cu descâlcirea simbolisticii literare, preferă scrierile memorialistice, jurnalul, faptele vii, recognoscibile. În acest context, o schimbare de paradigmă în acordarea premiului Nobel pentru literatură n-ar trebui să ne surprindă prea mult.

Toate cărțile Svetlanei Aleksievici au ca materie primă vocile oamenilor sovietici: „vocile utopiei”. Războiul nu are chip de femeie (1985) adună mărturiile femeilor care s-au înrolat în marele război pentru apărarea patriei, majoritatea de bunăvoie, mânate de credința oarbă, abil întreținută de propaganda stalinistă, în victoria omului sovietic împotriva cotropitorului nazist. Ce a mai rămas, după patruzeci de ani, în amintirea lor? În amintirea unora – mirosul de votcă și de sânge: „În război nu există mirosuri femeiești, toate sunt masculine. Războiul miroase a bărbat”. În amintirea altora – compasiunea: „Dacă mă întrebați ce-i aceea fericire, am să vă răspund: să găsești deodată printre morți un om viu”. Au fost surori medicale, tanchiste, lunetiste, transmisioniste, aviatoare, bucătărese, șoferi, chirurgi. Multe au luptat în prima linie și au primit decorații pentru eroism. Lângă decorații s-au așternut apoi resentimente față de tot ce au pătimit, față de minciunile în care au crezut, față de bărbații care n-au împărțit victoria cu ele. Resentimentele au ieșit la lumină după ce ani în șir au fost înfășurate în tăcerea impusă chiar de bărbații care încă le poruncesc: „Povestește cum te-am învățat! Fără lacrimi și fără fleacuri femeiești, de genul voiam să fiu frumoasă  și am plâns când mi-au tăiat cosița”. Dar femeile au rupt tăcerea și au lăsat lacrimile să curgă în voie; pentru că Svetlana Aleksievici le-a ascultat și le-a înțeles.

Cu Soldații de zinc (1990), autoarea risipește mitul soldatului sovietic eliberator, trimis în Afganistan să sprijine dorința unui popor înapoiat de a construi socialismul: „Doar mergeam acolo să înfăptuim o revoluție! Așa ni se spunea și noi credeam, ne închipuiam că ne așteaptă ceva romantic.” Când pricep că au fost trimiși să ucidă și să fie uciși, lucrurile încep să se deruleze altfel în mințile lor înfierbântate: „Am fost chemat în `81. Era deja război de doi ani, dar în civilie se știa puțin despre el și se vorbea puțin. În familia noastră așa consideram: dacă guvernul a trimis acolo trupe, așa trebuie […] Încă nu văzuse nimeni sicrie de zinc. Abia pe urmă am aflat că erau aduse în oraș, dar erau îngropate în secret, noaptea, iar pe pietrele de mormânt se scria mort, nu căzut la datorie […] Îi plângeau cei apropiați, dar ceilalți își vedeau de viața lor, nu erau afectați. În ziare scria că soldații noștri construiesc poduri, plantează aleile prieteniei, că medicii noștri vindecă femei și copii afgani”. Cu toate că, spre sfârșitul anilor `80, nu se mai vorbea în șoaptă, ci cu glas tare despre faptul că războiul din Afganistan a fost o greșeală politică, Svetlana Aleksievici a fost acuzată de manipulare, de intervenții care au denaturat adevărul vocilor înregistrate și au denigrat armata sovietică. Acuzațiile, neprobate, s-au stins fără urmări în zvonurile, din ce în ce mai puternice, despre prăbușirea iminentă a comunismului.

Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supraviețuitorilor (1997), carte interzisă și astăzi în Bielorusia, Ultimii martori. Solo pentru o voce de copil (2004) și Vremuri secondhand (2013) întregesc seria „Vocile Utopiei”, după un travaliu neîntrerupt de documentare și orchestrare a unor povești rupte din viață.

Vremuri second-hand este o carte despre despărțirea de vremurile sovietice, despre despărțirea de „drama socialistă” în care s-au auzit, s-au aprins, au șoptit și s-au stins, de-a lungul a trei sferturi de secol, milioane de voci: vocile oamenilor sovietici. „În laboratoarele marxism-leninismului a fost creat un tip aparte de om – homo sovieticus. Unii îl socotesc un personaj tragic, alții îl numesc sovok. Mie mi se pare că-l cunosc pe acest om, îl cunosc bine, am trăit alături de el, umăr la umăr. El – sunt eu. El – sunt cunoștințele, prietenii, părinții mei […] Acum trăim în state diferite, vorbim limbi diferite, dar suntem inconfundabili. Ne recunoști imediat! Noi toți, oamenii din socialism, semănăm între noi și nu semănăm cu ceilalți oameni. Avem propriul vocabular, propriile reprezentări despre bine și rău, despre eroi și martiri. Avem o relație aparte cu moartea” (trad. Luana Schidu). Nu-i în aceste cuvinte nici urmă din sfidarea și sarcasmul cu care Aleksandr Zinoviev își avertiza cititorii acum patruzeci și ceva de ani: „Eu însumi sunt un Homocus. În consecință, sunt neiertător și crud atunci când îl descriu. Judecați-ne, deoarece la rândul vostru veți fi judecați de noi” (Alexandr Zinoviev, Homo sovieticus, trad. Andi Ștefănescu). Svetlana Aleksievici nu judecă pe nimeni. Îi lasă cititorului libertatea de a înțelege și de a judeca.

Călătorind câțiva ani prin fosta URSS, ca jurnalistă, autoarea a înregistrat pe bandă de magnetofon câteva sute din milioanele de voci ale oamenilor sovietici (ruși, armeni, bieloruși, ucraineni, azeri, kazahi…), apoi, ca scriitoare, le-a ascultat și le-a rânduit, refăcând din bucățele, din fărâme, istoria socialismului „așa cum a sălășluit el în sufletul omului”; pentru că, după cum mărturisește, tocmai această „perspectivă măruntă – omul… doar omul” o atrage ca un magnet. A împărțit oamenii sovietici în patru generații – stalinistă, hrușciovistă, brejnevistă și gorbaciovistă – plasându-se pe ea însăși în ultima, cea care uitase „râurile de sânge al comunismului” și aflase că utopia nu poate fi transformată în realitate. Este generația celor care se adunau seara în bucătărie la un pahar de votcă și puneau țara la cale, visând la un viitor mai bun. Bucătăria rusească, o chicinetă „hrușciovistă” despărțită de baie printr-un perete subțire („planificare sovietică”!) era locul ședințelor de psihoterapie colectivă, locul în care se nășteau idei și proiecte fantastice, se spuneau bancuri și se înjura puterea. „Odată cu perestroika, totul s-a sfârșit… Capitalismul se ițea… Nouăzeci de ruble au devenit zece dolari. Nu se putea trăi din atâta. Am ieșit din bucătărie pe stradă și acolo ne-am dat seama că nu avem idei, pur și simplu stătusem la taclale în tot acest timp”. Cu această voce lucidă începe depoziția numită Din zgomotul străzii și din conversații în bucătărie. Este vocea unui profesor de filosofie care, în regimul sovietic, experimentase marginalizarea ca formă de emigrație interioară lucrând ca fochist și care se va reprofila în vânzător de înghețată pentru a supraviețui în Rusia postcomunistă. Această voce, în care umorul și disperarea par să se stingă încet, îl invită pe cititor în universul enigmaticului suflet slav: „Sufletul trudește și suferă, dar treaba nu prea merge, că nu avem destulă putere pentru ea. Treaba stă.[…] Misteriosul suflet rusesc. Toți se străduiesc să-l înțeleagă… Ce suflet au ăștia? Suflet ca toate sufletele. Ne place să stăm la taclale, să citim o carte. Profesiunea principală este cea de cititor. De spectator. Și astfel avem sentimentul că suntem speciali, excepționali, deși nu avem pentru asta nici un temei în afară de petrol și gaze”. Sufletul rusesc, negat vehement de Zinoviev („Sufletul rus nu există. El nu este nici misterios, nici pesimist, cum le place unora să poetizeze”), analizat cu înfocare de toți marii scriitori ruși, de la Tolstoi și Dostoievski până la Soljenițîn și Makine, se strecoară în paginile Svetlanei Aleksievici în toată complexitatea, măreția și cruzimea lui. Iar dacă marea literatură rusă înseamnă destine frânte, iubiri distruse, un fatalism apăsător și o așteptare disperată a mântuirii, atunci Vremuri second-hand are locul ei în această literatură. Vocile cărții sunt voci ale unor vieți zdrobite de război, de revoluție, de epurarea stalinistă, de lagăr; vieți terfelite de propaganda comunistă cu idealul ei de omogenizare a lumii, ademenitor numită „egalitate”; vieți mânjite de neputință sub amenințarea oligarhilor de carton. Dar sunt, în același timp, voci care mai au ceva de spus.

Privind în urmă, Svetlana Aleksievici pare să-și amintească totul împreună cu eroii cărții, vecinii săi de memorie. Ne povestesc despre cum l-au îndrăgit și cum au încetat să-l mai îndrăgească pe Gorby, cum au trecut de la entuziasm dezlănțuit („Mulțimi uriașe de oameni cu chipuri fericite. Li-ber-ta-te! Toți respiram libertate. Ziarele dispăreau cât ai clipi. Era vremea marilor speranțe – uite-acuși ajungem în paradis. Democrația era o fiară necunoscută pentru noi. Alergam ca nebunii la mitinguri… Au fost niște ani minunați, plini de naivitate…”) la furie dezlănțuită („Pe-ai noștri deja îi conduc americanii. Pe Gorbaciov l-au plătit bine pentru asta… mai devreme sau mai târziu, va fi judecat. Sper că acest Iuda va apuca să simtă mânia poporului. Eu l-aș împușca cu plăcere în grumaz în poligonul de la Butovo…”).

În ziua de 19 august 2001, când se aniversau zece ani de la puciul pus la cale de Comitetul de Stat pentru Situații de Urgență, Svetlana Aleksievici lua interviuri-fulger pe străzile orașului Irkutsk, capitala Siberiei. Răspunsurile la întrebarea „Ce s-ar fi întâmplat dacă puciul ar fi reușit?” pot părea uluitoare: „Am fi rămas cu o țară măreață”…, „Gorbaciov și Elțîn ar fi fost judecați pentru trădare de patrie”…, „Nu s-ar fi împărțit țara în bogați și săraci”…, „Ce-ar fi fost dacă puciul ar fi reușit? Păi a reușit! Statuia lui Dzerjinski a dispărut, dar Lubianka (închisoare, n.n.) a rămas. Construim capitalismul sub conducerea KGB-ului”… Consemnarea conștiincioasă a răspunsurilor l-ar îndreptăți pe cititor să creadă că autoarea este o nostalgică a imperiului dispărut în câteva zile, la fel de rapid ca Rusia țaristă devenită, în 1917, Uniunea Sovietelor. Doar lectura atentă a întregii cărți poate infirma această impresie. Ca jurnalistă, Svetlana Aleksievici respectă adevărul așa cum sună el în fiecare voce. Ca scriitoare, îmbracă adevărul fiecărei voci într-o viziune tragică asupra vieții, reconfirmând prezența răului în alcătuirea omului: „Nu există răul pur. Răul este răspândit în viață. Se ascunde în diferite imagini, uneori chiar în imaginile ființelor mult iubite… A fost poate un moment în anii 1990 când aveam impresia că aerul s-a purificat, că figurile oamenilor erau mai deschise, mai zâmbitoare. Apoi totul s-a închis din nou, chipurile au redevenit sumbre; din nou oamenii au început să se protejeze, prin cinism, prin retragere, prin exil. Îmi este imposibil să spun ce ar fi de făcut. Trebuie schimbată viața. Dar cum? Nu cunosc răspunsul. Toți îl căutăm, toți avem nevoie de el, dar eu nu-l cunosc” – declara nu demult în interviul realizat de Alya Stroganova pentru Radio France Internationale.

Cum altfel decât prin acceptarea resemnată a răului răspândit ca o pecingine în lume s-ar putea explica chinurile îndurate fără crâcnire în lagărele staliniste, în marele război de apărare a patriei, în deportări, în conflictele interetnice? Cele zece istorii într-un interior roșu sunt așa-zise argumente despre „frumusețea” dictaturii: vorbesc despre șoaptă, strigăt și entuziasm, despre un mareșal roșu și o revoluție uitată, despre cruzimea flăcărilor și mântuirea prin înălțare, despre dulceața suferinței și esența sufletului rusesc… Elena Iurievna este profesoară de limba rusă. A fost „nomenclaturistă”, da, recunoaște. Chiar cu mândrie. Tatăl ei a luptat în războiul finlandez fără să priceapă pentru ce lupta. A fost luat prizonier și apoi a trăit ani buni în lagăr. S-a întors distrofic, bolnav de pelagră. Voia să uite că s-a târât în patru labe și a mâncat iarbă. „Trăia fără ranchiună, își zicea că așa au fost vremurile. Vremuri crude. Se construia o țară puternică. Și au construit-o, și l-au învins pe Hitler! Așa spunea tata”. Elena Iurievna s-a săturat să asculte povești despre cât de prost se trăia în socialism. Crede și astăzi că „socialismul nu înseamnă numai lagăre, denunțuri și Cortina de Fier, este și o lume dreaptă, limpede: să împarți cu toți, să-ți fie milă de cei slabi și să nu acaparezi singur totul”. Aici, discursul Elenei Iurievna despre frumusețea vieții în timpul dictaturii se împiedică. Și-a amintit un caz din dosarele KGB-lui. Cazul unei femei care, înainte de a fi arestată, și-a încredințat fetița celei mai bune prietene. Când s-a întors, după șaptesprezece ani de lagăr, a sărutat mâinile și picioarele acelei prietene care i-a crescut copilul. După un timp, răsfoindu-și dosarul, a recunoscut scrisul femeii pe care o venera: cea mai bună prietenă a trimis denunțul doar pentru că râvnise la încă o cameră din apartamentul comun. „Înțelegeți ceva? Eu nu. Nici femeia aia n-a putut înțelege. S-a dus acasă și s-a spânzurat.”

O femeie și-a pus capăt zilelor pentru că minciuna și trădarea i-au întors viața pe dos. Un bătrân copleșit de singurătate și-a turnat acetonă pe cap și și-a dat foc. Din dorința de a afla taina morții, un adolescent sensibil și frumos ca un efeb s-a încuiat în baie și s-a spânzurat cu o curea. La două zile după înăbușirea puciului din august 1991, într-un birou din Kremlin a fost găsit cadavrul mareșalului Ahromeev, consilier al președintelui URSS. Se atârnase de un ștreang din material sintetic pus în două pentru că a vrut să piară odată cu imperiul sovietic pe care îl slujise cu credință. La începutul anilor `90, pe străzi se trăgea tot timpul. În fiecare zi erau reglări de conturi. „În fiecare dimineață afară era găsit un cadavru, deja nu mai tresăream. Începuse capitalismul adevărat, cu sânge. Mă așteptam să fiu tulburat, dar nu eram. După Stalin, relația noastră cu sângele s-a schimbat… Să ne amintim cum ai noștri îi omorau pe ai noștri… Și uciderea în masă a unor oameni care nu știau de ce sunt omorâți… Asta a rămas, există în viața noastră. Am crescut între călăi și victime… Pentru noi e normal să trăim laolaltă… Călăul poate fi un om obișnuit, chiar cumsecade…”

În cărțile Svetlanei Aleksievici moartea e o permanență. Acceptare pasivă a destinului implacabil? („Nu-i moarte fără motiv. Moartea găsește motiv”.) Un „mental războinic” hrănit de ideea că „măreția cere sînge”? Petele întunecate ale sufletului slav pe care Soljenițîn, de pildă, le pune pe seama unei istorii dezastruoase, dar și pe seama unei alte percepții a timpului (lent și plin de răbdare) și a unui alt fel de a trăi și de a muri? Oamenii sovietici își amintesc cum în lagăr se adunau câte zece-cincisprezece cadavre pe zi și cum morții zăceau goi pe sănii „ca niște șoareci”; își amintesc că, în timpul marelui război, râul care trecea prin satul lor era plin de cadavre înnegrite: „Numai cataramele de la centuri străluceau. Cataramele cu stea roșie. Nu-i mare fără apă, dar nici război fără sânge”. Își amintesc că în Ucraina milioane de oameni au murit de foame: „Nici să-i îngroape n-avea cine. Ucrainenii erau omorâți pentru că nu voiau să intre în colhozuri. Erau omorâți prin înfometare… O mamă și-a omorât propriul copil cu toporul, ca să-l fiarbă și să-și hrănească ceilalți copii”.

Patru generații de oameni sovietici au trăit grozăvii aproape imposibil de imaginat, iar acum s-au trezit încărcați cu niște vremuri second-hand pe care nu le înțeleg și pentru care nu sunt pregătiți. Chinul și mândria lor ofilită, teama și cruzimea lor, spiritul de sacrificiu și speranțele lor pierdute se topesc în fragmente de viață pe care nu le găsim nici în arhive, nici în cronici autorizate: „Tot timpul vorbim despre suferință… Asta e calea cunoașterii pentru noi. Am stat în lagăre, în război am acoperit pământul cu cadavrele noastre, am adunat combustibil nuclear cu mâinile goale la Cernobîl. Și acum stăm pe ruinele socialismului. Ca după război. Suntem atât de hărtăniți, atât de loviți. Avem un limbaj al nostru. Limbajul suferinței.”

Ne putem întreba cât de autentice sunt vocile utopiei și în ce măsură au fost „prelucrate” cu intenția de a imprima un plus de expresivitate fiecărui monolog. Dar înainte de a căuta răspuns la aceste întrebări trebuie să ținem seama de faptul că toate cărțile Svetlanei Aleksievici apelează la memoria celor intervievați. Așadar unde se plasează memoria? În partea ficțiunii sau în partea realității? Este ea un simplu „rest” al realităţii sau o complicată convieţuire a amintirilor „reale” cu ficţiunea resuscitării lor? Răspunde ea însăși la aceste întrebări, transformând prelegerea rostită la primirea premiului Nobel într-o pledoarie pro domo: „Mă ocup cu istoria neglijată. Nu odată am auzit, aud și-acum, că asta nu e literatură. Dar ce este literatura astăzi? […] Nu mai există hotar între realitate și invenție, una se revarsă în alta. Povestind, omul creează, se luptă cu timpul, ca un sculptor cu marmura, este actor și creator.” Abordând o metodă literară care i-a permis „o aproximare cât se poate de fidelă a vieții reale”, autoarea organizează materialul înregistrat într-o anumită logică din care nu lipsește suspansul de idei, trăiri și sentimente, reușind astfel, dincolo de dorința explicită de a realiza deplina autenticitate (informă prin însăși natura ei), să transmită emoție. Dacă admitem că scriitoarea „a prelucrat”, într-un fel sau altul, vocile din corul uriaș al utopiei, trebuie să recunoaștem că a făcut-o cu inteligență și incontestabil talent scriitoricesc. Fiecare voce are o amprentă proprie, conturează personalități distincte, dezvăluie destine diferite, marcate însă de același imaginar colectiv: imaginarul bolșevic. „Numai un om sovietic poate înțelege un alt om sovietic” spune unul dintre personajele cărții. Svetlana Aleksievici este un om sovietic dintre cei care se străduiesc să înțeleagă ce au pătimit și vrea să împartă această străduință cu toți cei care nu vor să trăiască o veșnicie printre ruinele trecutului. Cărțile ei pun întrebări și așteaptă răspunsuri: „Am întâlnit pe stradă niște băieți în tricouri cu secera și ciocanul și cu portretul lui Lenin. Știu ei oare ce înseamnă comunismul?” Și noi, cei care l-am trăit, am început să uităm.

Fără îndoială, când i-a decernat premiul Nobel pentru Literatură Svetlanei Aleksievici „pentru scrierile sale polifonice, un monument dedicat suferinței și curajului”, juriul a ținut seamă și de presiunea pe care o exercită nevoia de a ne aminti. Oricum, până în 2015, nici un jurnalist n-a intrat măcar în atenția juriului, decis să aleagă câștigătorul din cele cincizeci de nume admise în selecția finală anuală. Din 1901, când primul scriitor este încununat cu Nobelul literar, francezul Sully Proudhomme, și până azi, doar cinci scriitori de expresie rusă au fost onorați cu această distincție: Ivan Alexeevici Bunin (1933), în exil, Boris Pasternak (1958), silit să-l refuze, Mihail Șolohov (1965), Alexandr Soljenițîn (1970), și Svetlana Aleksievici (2015). Nu l-au luat, după cum bine se poate observa, nici Lev Tolstoi și nici Anton Cehov. Nu voi intra în vasta polemică ce-a însoțit aproape fiecare decizie a Academiei de la Stockholm, dar dacă ar fi să evocăm criteriul de atribuire formulat chiar de Nobel – „cea mai remarcabilă lucrare într-o tendință idealistă” – am ajunge probabil la încheierea că există o mie și unu de motive să ne îndoim că, în fiecare an, din cei 116, s-a procedat cu egală înțelepciune, că multele conotații politice de atribuire s-ar fi încadrat într-o „tendință idealistă”. Componenta social-politică a premiului nu poate fi trecută cu vederea nici în cazul Svetlanei Aleksievici. Disidentă cunoscută atât în spațiul slav cât și în Vest, susținută de PEN Club și de Fundația Soros, jurnalista se opune cu înverșunare nestrămutată regimului Lukașenko („un dictator cumplit”), dar mai ales lui Vladimir Putin, pe care îl consideră și mai periculos, pentru că este „un dictator înarmat”. După un an de peregrinări prin Italia, Franța, Elveția și Germania, s-a întors la Minsk pentru a fi, din nou, pe baricade. Deși conștientă că baricada este „o capcană, un loc primejdios pentru artist” pentru că „acolo vederea se tulbură, pupila se îngustează, lumea își pierde culoarea”, s-a hotărât să fie alături de oamenii care ies din nou în stradă pentru ca libertatea și democrația să nu rămână niște vorbe goale. Svetlana Aleksievici are curajul singularității.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest