Cărţile Estului – A trăi pentru a mărturisi

Afirmaţia că Varlam Şalamov se situează imediat după Aleksandr Soljeniţîn „prin arta de a scrie despre Arhipelagul Gulag” nu-i doar superficială ci şi profund falsă. Întâi de toate, pentru că Arhipelagul (lanţ de „insule” ale exterminării situate în Nordul îngheţat al Siberiei dar şi pe alte meridiane ale Uniunii Sovietice) este o metaforă care-i aparţine în exclusivitate lui Soljeniţîn. Apoi, trebuie să observăm că, în ceea ce-l priveşte pe cel încununat cu Premiul Nobel, nu doar marea conştiinţă morală ci şi încrederea în forţa de expresie a literaturii, la urma urmelor, vocaţia sa, l-au „îndemnat” să ridice vălul de pe grozăviile lagărelor staliniste de exterminare, în timp ce la Şalamov se întâmplă tocmai invers, literatura, în înţelesul ei de ficţiune, refuzând să se implice, cu toate forţele, în inegalabila sa depoziţie, în marele roman memorialistic intitulat Povestiri din Kolîma. Ceva mai aproape de adevăr, fără să-l cuprindă decât parţial, ar fi afirmaţia că Şalamov a fost „obsedat de artisticitatea povestirilor sale”, optând pentru calea „primei inspiraţii” (Cristian Teodorescu), dacă o atare opinie n-ar induce ideea unei epuizări estetice, idee contrazisă fără drept de apel de forţa neobişnuită care străbate cele 1100 de pagini ale cărţii. Faptul că „îşi ţine în frâu latura artistică” (The New York Review of Books) nu însemnă că a respins vreodată arta literară, în perioada îndelungului calvar de la Kolîma, de pildă, scriind zeci şi sute de poezii, chiar unele din textele incluse în Povestiri… fiind veritabile poeme în proză.

În ceea ce priveşte receptivitatea, ca document, a operei celor doi, vom fi dezamăgiţi să aflăm că Ludmila Uliţkaia, o scriitoare de mare succes în Rusia şi în lume, într-o scrisoare deschisă adresată magnatului Hodorkovski, în loc să adâncească semnificaţia tulburătorului lor mesaj, o schematizează, reducând-o la antinomii aproape nesemnificative: „Există două puncte de vedere privind experienţa de închisoare: Soljeniţîn susţine că te întăreşte şi că este foarte valoroasă, în timp ce un alt deţinut, mai puţin norocos, Varlam Şalamov, este de părere că nu aduce nici un beneficiu vieţii umane şi că nu are nici o relevanţă în afara închisorii”.

Să revenim însă la chestiuni legate de ceea ce, într-adevăr, îi uneşte şi-i desparte pe cei doi, aproape în egală măsură. Desigur, dacă admitem că literatura-i ficţiune, prin definiţie şi tradiţie, atunci n-are prea mare importanţă dacă aşa-zisul proces de reflectare a realităţii e direct sau mediat. Mai concret, dacă am admite că orice eveniment de largă reverberaţie sau doar cu adâncă semnificaţie ar presupune, în evocare, exclusiv experienţa personală, am anula, dintr-un condei, mare parte din marea literatură a lumii.

Dar nedumeririle legate de destinul literar, de „artisticitatea” scrierilor lui Şalamov nu s-au iscat chiar din nimic. Ele sunt alimentate şi, într-o oarecare măsură, chiar clarificate, de poziţia teoretică a autorului, explicită în textul care gardează Povestiri din Kolîma, în ediţia lor inaugurală, ca şi în unele scrisori din corespondenţa purtată cu Soljeniţîn în perioada 1962-1966. Ceea ce nu conteneşte Şalamov să afirme este că Gulagul (Kolîma, în ceea ce-l priveşte) nu reprezintă doar destine individuale adânc mutilate, ci destinul tragic al unui popor, o adâncă fractură a istoriei.

Eseul Despre proză, care deschide seria Povestirilor…, este scris în 1965. Începe abrupt, insurecţional: „Cea mai bună proză contemporană îi aparţine lui Faulkner. Dar Faulkner înseamnă romanul fragmentar, exploziv, şi doar furia de scriitor îl ajută să-şi ducă treaba la bun sfârşit, să construiască până la capăt o lume din frânturi”. După care decide: „Romanul a murit. Şi nici o forţă din lume nu va învia această formă literară. Oamenilor care au trecut prin revoluţii, războaie şi lagăre de concentrare nu le arde de romane. Voinţa auctorială, îndreptată spre descrierea unei vieţi inventate, spre coliziunile şi conflictele artificiale (în artă, lipsa de experienţă personală a scriitorului nu poate fi ascunsă) irită cititorul şi acesta lasă deoparte romanul dolofan”. Să reţinem deci o primă judecată a silogismului său: lumea refuză romanul dolofan. Din ce pricină, ne putem întreba, oare doar din lipsă de timp, adică numai pentru că ar fi dolofan? Nu, bineînţeles, ci pentru că „încrederea în beletristică s-a zdruncinat”. Nedumerirea poate continua: când, unde, în ce segment de populaţie cultă şi din ce pricină s-a produs această fractură? Va încerca să răspundă la aceste întrebări, dar, cum vom vedea, cu unele inconsecvenţe…

Totuşi ideea nu-i chiar nouă, atât înainte de 1965 cât şi după, mulţi scriitori şi exegeţi, dar şi ideologi, cântând prohodul artei, literaturii şi, implicit, al romanului. N-are rost să intrăm în amănunte, reţinând doar faptul că, de fiecare dată, pe ruinele defunctelor modalităţi/opere, apăreau noi construcţii care reclamau dreptul la perenitate, deşi, de cele mai multe ori, unele rămâneau în aria experimentului. Aşa se întâmplă, chiar în perioada în care Şalamov îşi formulează opiniile, cu noul roman francez, experiment literar lansat pe fundalul unei polemici alerte iscate mai ales de Roland Barthes. Dar cel care-i dă efectiv viaţă, urmat şi de alţii, este Alain Robbe-Grillet. Teoretizând şi el, afirmă că ideea romanului trebuie să fie „secretată de scriitură”; e nevoie de un nou realism, injectat de existenţialism şi fenomenologie. Pentru Şalamov, în eventualitatea că ar fi fost la curent cu respectivele dezbateri, acestea n-ar fi decât vorbe goale. Dar, ca şi francezii, el vrea să pună umărul la distrugerea unui mit printr-o nouă abordare a scriiturii, adecvată realităţii reflectate şi noilor aşteptări ale cititorilor.

Silogismul lui Şalamov este stufos, deşi ca sferă de cuprindere mai restrictiv, referindu-se mai ales la roman: „Sub ochii noştri se schimbă întreaga ordine a aşteptărilor faţă de opera literară, aşteptări pe care o formă literară, precum romanul, nu le poate îndeplini”. Dacă una dintre limitele romanului contemporan este Faulkner, în spaţiul rusesc aceasta este reprezentată de Pasternak: „Doctor Jivago înseamnă prăbuşirea romanului clasic, a preceptelor scriitoriceşti ale lui Tolstoi. Doctor Jivago a fost scris conform reţetelor artistice tolstoiene, dar a rezultat un roman monolog, fără caractere şi alte atribute ale romanului secolului al XIX-lea. În Doctor Jivago filosofia morală a lui Tolstoi iese învingătoare, dar metoda acestuia suferă o înfrângere”. Interesant, extrem de interesant, dar Şalamov nu insistă prea mult, grăbindu-se să-şi pledeze cauza: „Încrederea în literatura memorialistică este nemărginită […] Cititorul de azi discută doar cu documentul şi se lasă convins doar de document. Cititorul de azi are şi forţe şi cunoştinţe şi experienţă personală… Are şi încredere în această formă literară. Cititorul nu se simte înşelat ca la lectura unui roman” (trad. Ana-Maria Brezuleanu). În acelaşi context, afirmă „importanţa extraordinară a păstrării primei variante”, decizând apodictic: „Corectura este inadmisibilă”. Dar chiar simbolistica din Îmblânzitorul de şerpi (1954), de pildă, vine în contradicţie cu respectiva teorie. În acea povestire, Andrei Feodorovici Platonov, fost scenarist de film, supravieţuieşte în una din cele mai cumplite mine, Djanhara, ocrotit de tâlhari şi criminali, cărora le povesteşte romane: „Eram singurul… ştiutor de carte. Serile le povesteam tot felul de istorii, le stampam romanţuri, […] le povesteam Dumas, Conan Doyle, Wells. În schimb, ei mă hrăneau, mă îmbrăcau, iar eu munceam puţin”. Precizarea lui Şalamov că n-ar fi „povestit niciodată romanţuri pentru o supă” e cel puţin rigidă, ducându-ne cu gândul că ar fi fost în beneficiul artei sale literare renunţarea la „prima variantă”.

Cum se va vedea, cel vizat în teoretizările lui Şalamov este şi Soljeniţîn, chiar când nu-i neapărat nominalizat. Acesta scrisese, în 1959, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, carte publicată în 1962, în care evocă universul concentraţionar stalinist. Dar, paradoxal, scrierea lui Soljeniţîn nu-i nici măcar roman, ci povestire, nuvelă. (De fapt, un roman mai scurt.) Aşa cum afirmam, Şalamov respinge simbolistica, semnificaţia destinului individual, dar mai ales literaturizarea, ficţionalizarea. Desigur, lui Soljeniţîn nu-i poate nega nici „experienţa personală” (deţinut, între 1945 şi 1953, în lagăre de reeducare şi deportat apoi într-un aul din Kazahstan), nici „dreptul de a scrie”, „de a judeca”; îi reproşează, în schimb, folosirea canoanelor curente ale literaturii pentru exprimarea unor realităţi sufleteşti şi morale de o inexprimabilă dimensiune şi profunzime…

Reproduc un fragment dintr-o scrisoare trimisă lui Soljeniţîn chiar în această perioadă: „Nu împărtăşesc opinia Dumneavoastră despre permanenţa formei romaneşti. Romanul a murit. Acesta este de fapt motivul pentru care scriitorii se încăpăţânează să se justifice, afirmând că tot ce au aşternut pe hârtie este autentic, că până şi numele de familie sunt păstrate. Cititorul care a trăit experienţa de la Hiroshima, a camerelor de gazare de la Auschwitz, a lagărelor de concentrare sau care a luptat în război nu va vedea în ficţiune decât o ofensă. Pentru proza de astăzi şi de mâine importantă este depăşirea limitelor şi a formelor literare. Nu este vorba doar de descrierea unor fenomene noi, ci şi de crearea unor procedee narative noi. O proză în care să nu mai încapă nici descrieri, nici portrete, nici caractere, nici acţiune. Aceasta este proza potrivită momentului actual”.

Dar, după cum mă voi strădui să arăt, în Povestiri… există, din fericire, şi descrieri, şi portrete, şi caractere, şi acţiune, copleşitor de multă acţiune…

Să ne întoarcem însă la originea accidentului biografic care marchează destinul lui Şalamov. Ca să fie condamnat, ar fi fost probabil suficient să fie invocată participarea sa la o demonstraţie a opoziţiei, în octombrie 1927, în care se auziseră voci care-l contestau pe Stalin. În Povestiri… îşi aminteşte de un adolescent ţăran, fiul unei văduve, care ajunsese la Kolîma condamnat „pentru tăiere ilegală de vite, de fapt, pentru înjunghierea singurei oi pe care o aveau”, ca şi de un fost student în telecomunicaţii de la Moscova, a cărui corespondenţă intimă cu iubita sa despre un incident fără nici o conotaţie politică îi aduce acuzaţia de propagandă contrarevoluţionară, apoi condamnarea la zece ani de lagăr. Vina lui Şalamov, condamnat, în februarie 1929, este mult mai mare: difuzarea Testamentului lui Lenin.

Ce e cu acest Testament? El reprezintă un document autentic dictat de Lenin soţiei sale, Krupskaia, la sfârşitul anului 1922 şi începutul lui 1923, pe când se afla, grav bolnav, izolat într-o locuinţă de lângă Moscova. Urma să fie citit la congresul bolşevicilor din aprilie. Dar Lenin este atins de un atac de hemiplegie, iar în ianuarie 1924 moare. Testamentul… nu e citit la nici o reuniune colectivă a comuniştilor de la Moscova, dar circulă în interiorul restrânsei conduceri, stârnind cumplite patimi. Deşi este criticată întreaga orientare a conducerii, triumviratul la putere (Stalin, Zinoviev, Kamenev), ca şi opozantul lor, Troţki, Stalin cade cel mai rău, despre el Lenin exprimându-se fără menajamente: „Este prea grosolan şi acest defect, altfel destul de tolerabil printre noi, comuniştii, devine intolerabil pentru un secretar general. De aceea, eu sugerez tovarăşilor să se gândească la îndepărtarea lui Stalin din acest post şi la numirea unui alt om în locul lui, care să se deosebească din toate punctele de vedere (s.n.) de tovarăşul Stalin”. Deşi documentul este publicat integral în New York Times, la începutul anului 1926, Stalin aranjează de asemenea manieră lucrurile încât să pară o invenţie a lui Troţki, iar evocarea sau difuzarea lui să fie considerată atitudine contrarevoluţionară, antistatală. Învinuit pentru asemenea atitudine, Şalamov este condamnat la trei ani de lagăr şi trimis să muncească la construcţia unui combinat chimic în Uralul de Nord. Eliberat în 1931, se întoarce la Moscova şi lucrează ca redactor la câteva reviste sindicale. În 1936, publică prima sa nuvelă (Cele trei morţi ale doctorului Austino), dar în 1937 este arestat din nou şi condamnat la cinci ani de muncă grea în lagăre de reeducare, pentru activitate contrarevoluţionară. Va lucra la exploatări forestiere în taiga şi în cele mai cumplite mine de aur şi de cărbune, iar în urma unui denunţ al colegilor va fi condamnat la încă zece ani pentru „propagandă antisovietică”. În cei şaptesprezece ani de lagăr, cărora li se adaugă alţi doi în care lucrează ca felcer la câteva spitale din aceeaşi zonă încremenită sub zăpezi, va trece prin toate cercurile iadului terestru, fără ca „asemănarea dintre viaţă şi moarte” să-l mai poată tulbura. (Datele biografice au fost selectate din tabelul cronologic care încheie cel de-al doilea volum al Povestirilor din Kolîma, Polirom, 2015.)

E greu de presupus că, la data deportării, Şalamov nu avea o viziune asupra rolului literaturii în societate. Era un poet încă neafirmat. Dar, la ieşire, după aproape două decenii, este decis să pledeze pentru „proza încărcată de suferinţă ca un document”. Trebuia să scoată la lumină acea perioadă, numită detenţie, ce pare „o gaură neagră, un vid, un abis fără fund, de unde memoria extrage greu şi în silă evenimentele neplăcute”; trebuia să traducă în limba oamenilor liberi experienţa trăită de fiinţe scheletice, lihnite de foame şi obligate să muncească la minus 50 de grade Celsius, „când îngheaţă scuipatul în aer şi sufletul în trupul amorţit”; trebuia să ne spună nouă, tuturor, că lagărul „înseamnă decădere morală pentru toţi – pentru şefi şi pentru deţinuţi, pentru soldaţii din escortă şi pentru spectatori, pentru trecători şi cititorii de beletristică”. Deţinutul Varlam Şalamov a supravieţuit pentru ca scriitorul Varlam Şalamov să poată povesti. Cei şaptesprezece ani de lagăr sunt fragmentaţi într-o operă unică prin îndărătnicia cu care elimină orice cuvânt de prisos, păstrând şi aşternând pe hârtie doar cuvântul potrivit „nu pentru a descrie, ci pentru a răspunde”. Aproape fiecare povestire se deschide cu o scenă din lagăr. Fără preambul şi fără explicaţii, cititorul este împins într-un univers în care viaţa se strecoară cu greu pe lângă moarte. Anumite teme sunt reluate şi transformate. Un joc abil cu cronologia dinamizează ansamblul. Corespondenţele, repetiţiile, circulaţia aceloraşi motive între perioade diferite creează un sistem muzical subteran ale cărui reguli doar scriitorul însuşi le stăpâneşte. În insistenţa cu care susţine că în Povestiri din Kolîma nu există nici un rând, nici o frază care să fie „literatură” se întrezăresc atât grija de a-şi apăra propria amprentă stilistică („taina talentului”), cât şi interesul nedisimulat faţă de ecoul pe care scrierile lui îl vor stârni în literatură.

Aminteam că nu reuşeşte să fie întotdeauna consecvent, în ceea ce scrie, cu propriile „teze” teoretice. Sherry Brandy (1958), de pildă, este o povestire de pură imaginaţie, în care îşi închipuie ce va fi simţit şi gândit poetul Osip Mandelştam în clipele dinaintea morţii, într-o adâncitură a priciului, îngrijorat să nu i se fure pâinea pe care o va înfuleca pe lumea cealaltă. Trebuie să observăm că aici, ca şi în alte câteva „povestiri”, arta evocării este excepţională şi întrucât transcende „documentul”. „Poetul murea atât de lent, încât el însuşi nu-şi mai dădea seama că moare… Întreaga viaţă se grăbise spre un loc sau altul. Era minunat că acum nu mai trebuia să se grăbească, se putea gândi în voie […] Viaţa intra în el şi ieşea, iar el murea. Dar viaţa apărea din nou, ochii se deschideau, apăreau gânduri. Numai dorinţele nu apăreau… Dar dacă lui, precum se vede, nu-i era dat să fie nemuritor în formă umană, ca entitate fizică, îşi merita totuşi nemurirea creatoare… Nu trăia pentru versuri, ci prin versuri” (trad. Ana-Maria Brezuleanu). Încet, încet, povestirea alunecă dinspre moartea poetului spre nemurirea poeziei, spre acea îndeletnicire spirituală care, nu o dată, îl salvase şi pe Şalamov de la dispariţie.

Din aceeaşi categorie face parte şi Crucea (1959). Preotul orbise după moartea eroică a fiului său pe front. În această stare este evacuat din locuinţa sa, în care urmau să se instaleze un procuror şi-un muncitor. În bojdeuca în care fusese alungat, împreună cu nevasta, preotul îşi găsise totuşi rostul îngrijind trei capre. În fiecare zi, parcurgea pe o scândură îngustă drumul până la staul, pentru a curăţa după ele, a le hrăni şi mulge. „Munca aceasta disperată şi inutilă era măsura afirmării lui în viaţă”. Inutilă, întrucât hrana caprelor costa mai mult decât încasau pe laptele vândut… În restul timpului, asculta poveştile nevestei, o punea să-i citească şi dormea. Dormea mult, pentru că, în somn, vedea… Vedea, probabil, cauzele pentru care fusese abandonat de fiul cel mare: „Se lepădase de tatăl său încă în anii ’20. Pe atunci era la modă să te lepezi de părinţi; nu puţini scriitori, celebri mai târziu, şi-au început cariera literară cu asemenea declaraţii. Fiul cel mare nu era nici poet, nici ticălos, pur şi simplu era temător în faţa vieţii, iar când la serviciu au început să-l hărţuiască cu discuţii despre originea socială, a dat o declaraţie la ziar în acest sens. Declaraţia nu i-a folosit la nimic şi el a purtat semnul lui Cain până la moarte” (trad. Ana-Maria Brezuleanu). Mezinul fusese arestat, iar fiicele plecaseră să-şi găsească un rost. O bună parte din timp preotul se ruga cu ardoare. Când nu mai avură ce mânca, îi ceru nevestei să-i aducă crucea de aur ascunsă într-un sipet. O făcu bucăţi cu toporul, până deveni doar un metal care putea fi vândut.

Pentru fiul de preot Şalamov, conotaţiile Crucii erau oare autobiografice?

În ordinea de idei a „artisticităţii”, putem afirma că, în literatura rusă, rar este glorificată cu atâta patos solidaritatea naturii cu suferinţele omului ca în Renaşterea zadei (1966), poem în proză, care dă şi titlul unui vast ciclu al Povestirilor… scris în perioada 1966-1967: „Zada a deviat dimensiunile timpului, a făcut de ruşine memoria umană, a amintit lucruri de neuitat. Zada, cea care a văzut moartea Nataliei Dolgorukaia şi milioanele de cadavre – nemuritoare în îngheţul veşnic din Kolîma –, care a văzut moartea poetului rus (Mandelştam – n. n.), creşte undeva în Nord, ca să afirme şi să strige că nu s-a schimbat nimic în Rusia: nici soarta, nici răutatea oamenilor, nici indiferenţa […] Zada e un copac foarte grav. E copacul cunoaşterii binelui şi răului – nu e nici măr, nici mesteacăn! –, copacul care se afla în grădina raiului până la izgonirea lui Adam şi a Evei […] Zada e copacul Kolîmei, copacul lagărelor de concentrare” (trad. Alexandra Fenoghen).

Unele din evenimentele lagărelor întreceau orice închipuire. Aici avea dreptate Şalamov, literatura-document, memorialistică, părea să aibă mai mare forţă decât cea ficţională. „Evadaţilor prinşi în Kolîma li se tăiau mâinile, ca să nu se mai încurce cu cadavrul. Mâinile tăiate pot fi luate în servietă, în geanta de teren, pentru că la Kolîma omul, slobozel sau evadat, are un singur buletin: amprentele degetelor” (Mănuşa – trad. Alexandra Fenoghen). Asta se întâmpla după ce evadaţii erau împuşcaţi. Dar erau şi altfel de situaţii: „Fără să se ostenească să ducă deţinutul la Arkagala, tânărul locotenent Postnicov i-a tăiat cu toporul ambele mâini, le-a pus în servietă şi a dus raportul despre capturarea evadatului. Dar fugarul s-a ridicat şi-a venit noaptea la noi în baracă, palid, pierduse mult sânge, nu putea vorbi, doar îşi întindea braţele. Brigadierul nostru s-a dus după escortă şi l-a dus pe evadat în taiga. Nu ştiu dacă l-au predat viu la Arkagala sau pur şi simplu l-au dus în tufişuri şi l-au ucis de-a binelea – aceasta ar fi fost soluţia cea mai simplă şi pentru evadat, şi pentru escortă, şi pentru locotenentul Postnikov” (Galina Pavlovna Zîbalova – trad. Alexandra Fenoghen). Dar, oricât de mare ar fi forţa literaturii memorialistice, aceasta nu transcende talentul şi intenţionalitatea artistică…

În anul 1959 scrie ciclul Schiţe despre lumea crimei, în bună măsură deosebite de cele anterioare prin atmosferă şi tipologie. Începe cu textul Despre o greşeală a literaturii, în care le reproşează lui Victor Hugo, Dostoievski, Gorki, dar şi altor scriitori străini şi ruşi mai mult sau mai puţin notorii, că au descris respectiva lume într-o manieră romantică, edulcorată, „cu simpatie, ba uneori chiar cu slugărnicie, lăsându-se ademeniţi de strălucirea ei ieftină”. Povestirea Sânge de borfaş sună ca o sentinţă: lumea blatarilor (termen prin care traducătorii desemnează categoria cea mai periculoasă de deţinuţi de drept comun: criminali, escroci, hoţi cu state vechi) este un univers aparte al oamenilor care au încetat să fie oameni, ticăloşia lor e fără margini. „Să ucizi pe cineva, să-i tai burta, să-i scoţi intestinele şi cu aceste intestine să sugrumi altă victimă – asta înseamnă să fii hoţ, iar asemenea cazuri au existat. Nu puţini brigadieri au fost asasinaţi în lagăr, dar să tai gâtul unui om viu cu un ferăstrău cu două mânere… Numai creierul unui blatar, nicidecum creierul unui om, e capabil de o inventivitate atât de macabră. Nu e spectacol mai bun pentru un blatar decât moartea unei fiinţe vii” (trad. Magda Achim). Exasperat de obstinaţia autorităţilor de a-i reeduca pe borfaşi, scriitorul decide: „Cartagina trebuie distrusă. Lumea blatarilor trebuie lichidată”. Pe lângă atitudinea civică, înverşunarea lui Şalamov împotriva blatarilor are şi o explicaţie pe care, bineînţeles, n-o ascunde. E vorba de statutul pe care autorităţile îl rezervă acestei categorii de deţinuţi, încurajaţi să contribuie direct la distrugerea fizică şi morală a „duşmanilor poporului”, mergându-se până acolo încât blatarii, fiinţe în care „nu există nimic omenesc”, să fie consideraţi „prieteni ai poporului”. Vânătoarea de „troţkişti”, la un moment dat termen generic pentru o bună parte a deţinuţilor politici, în care, prin sentinţă, se încadrează şi Şalamov, devine un sport odios în lagărele de muncă.

Dar nici foamea care chinuia neîncetat trupul şi teroriza mintea, nici nesfârşitele ierni, uneori cu minus şaizeci de grade, şi scurtele veri cu arşiţe de plus patruzeci, nici condiţiile inumane de muncă, nici bătăile şi înjurăturile şefilor de tot felul, nici perspectiva unor noi condamnări peste cele iniţiale, nici lipsa oricăror veşti despre soarta familiei sau dezicerea copiilor de părinţii care, prin decizia autorităţilor, deveniseră „duşmani ai poporului”, nici chiar moartea care pândea la fiecare colţ nu-i putea înfrânge chiar pe toţi cei condamnaţi să trăiască în lagăr. Prăbuşirea, dezumanizarea venea când omul îşi pierdea respectul de sine. Din această capcană nemiloasă nu mai era nici o scăpare. Urmau sinuciderile, compromisurile cele mai abjecte…Calvarul continua, în alte forme, dar uneori cu aceeaşi intensitate a trăirilor, chiar şi după eliberare. După ieşirea pe porţile lagărelor, deţinuţii nu puteau fi siguri că o să ajungă acasă, dacă, după zece, cincisprezece, douăzeci de ani, mai rămăsese ceva din locul de unde plecaseră sau din familia pe care o lăsaseră acolo. Şalamov are pagini cumplite, descrie scene de canibalism pe vapoarele supraîncărcate cu „oameni liberi”, dar aduşi de foame într-o stare animalică. Deţinuţii de drept comun, criminalii, hoţii au instincte sigure de organizare, se adună în haită, omorând-i sistematic pe „fraieri”, mâncându-i pur şi simplu. Cei care totuşi ajungeau la destinaţie se izbeau de indiferenţa extremă. Explicaţia era simplă: „Prin închisori trecea atâta lume, încât era puţin probabil ca în ţară să existe măcar o singură familie ale cărei rude sau prieteni să nu fi fost supuşi persecuţiilor şi represaliilor. După sabotori a venit rândul culacilor; după culaci, al troţkiştilor; după troţkişti, al celor cu nume german. Puţin a lipsit să nu fie declarată o cruciadă împotriva evreilor” (Procurorul verde – trad. Ana-Maria Brezuleanu). Singurii primiţi cu simpatie erau hoţii, violatorii, criminalii, un nou prilej pentru Şalamov de a învinovăţi literatura că răspândeşte otrava compasiunii faţă de aceşti oameni.

E lesne de înţeles că un om care a trăit asemenea grozăvii nu poate accepta cu uşurinţă ceea ce el crede a fi o edulcorare a cruzimilor din lagăr. De aici şi reproşurile pe care i le face lui Soljeniţîn în prima scrisoare, trimisă în 1962, imediat după apariţia cărţii O zi din viaţa lui Ivan Denisovici: „În lagărul Dumneavoastră nu sunt blatari! În lagărul Dumneavoastră nu sunt păduchi! Paza nu răspunde de îndeplinirea planului, nu loveşte cu patul armei! Mahorca este măsurată cu paharul! Nu-i târăsc pe deţinuţi la anchetator. După orele de muncă nu-i trimit la cinci kilometri depărtare după lemne. Nu-i bat. Pâinea e lăsată în saltea. În salteaua care-i burduşită cu pâine! Până şi perne sunt! Oamenii muncesc la căldură! Pâinea e lăsată acasă! Deţinuţii mănâncă cu lingura! Unde e lagărul acesta minunat? Măcar un anişor să fi stat acolo în vremea mea! Se vede dintr-odată că mâinile lui Suhov (personajul central din romanul lui Soljeniţîn – n. n.) nu sunt îngheţate, când îşi vâră degetele în apa rece. Au trecut douăzeci de ani şi eu nu-mi pot băga mâinile în apă foarte rece” (traducerea scrisorii, încă nepublicată în româneşte, ne-a fost pusă la dispoziţie de Ana-Maria Brezuleanu).

Remarcam talentul de portretist al lui Şalamov. Acesta se vădeşte în multe din povestiri… În Cursurile (1960), de pildă, e o galerie de zeci şi zeci de portrete ale celor care aspiră să devină felceri şi-ale doctorilor care-i instruiesc. Unele sunt abia schiţate, altele sunt de-o mare complexitate. Toate însă vădesc talentul excepţional al autorului de a pătrunde în profunzimile firii umane, chiar dacă în lagăr aproape întreaga energie fizică şi spirituală a omului se concentrează în direcţia supravieţuirii. Uneori doar de pe o zi pe alta… Naratorul observă că lagărul adânceşte şi accelerează „descompunerea sufletească”, fără să activeze umanitatea. Aşa-zisa „cinste a minţii” rar este însoţită şi de deprinderi cinstite. Cei structural buni, dar slabi, erau sinucigaşii. Şi nu puţini… „Nu o dată am observat că detenţia, mai ales cea din Nord, părea să conserve oamenii: evoluţia lor spirituală, facultăţile mentale încremeneau la nivelul momentului în care fuseseră arestaţi. Această anabioză se prelungea până la eliberare. Omul care stătea douăzeci de ani în închisoare sau în lagăr nu căpăta experienţa acumulată într-o viaţă normală. Elevul rămânea elev, înţeleptul rămânea înţelept, nu devenea mai înţelept”. După cum observă şi-n alte împrejurări, „o singură categorie de oameni îşi mai păstra simţul uman – credincioşii; în lagăr n-am văzut oameni mai demni decât credincioşii; decăderea morală invada sufletele tuturor şi numai credincioşii rezistau” (trad. Ana-Maria Brezuleanu).

Fiu de preot, Varlam Şalamov se fereşte să vorbească despre relaţia sa cu Divinitatea. Dacă o asemenea relaţie a existat, ea pare să fi fost ori prea intimă ori prea îndepărtată. În povestirea Mănuşa mărturiseşte că lagărul i-a schimbat concepţia despre viaţă ca binefacere, ca fericire: „Principiul secolului meu, al existenţei mele personale, al întregii mele vieţi, concluzia experienţei mele personale, regula învăţată din această experienţă poate fi exprimată în câteva cuvinte. În primul rând să întorci palmele primite şi abia după aceea mila. Să ţii minte tot răul înaintea binelui. Să ţii minte tot binele o sută de ani, iar tot răul – două sute. Prin aceste învăţături mă deosebesc de toţi umaniştii ruşi din secolele XIX-XX” (trad. Alexandra Fenoghen). Deşi aceste cuvinte cad ca o sabie la sfârşitul povestirii, cititorul ştie deja că sub pielea jupuită a deţinutului bolnav de pelagră, pielea pe care o azvârlise în zăpadă ca pe-o mănuşă, a crescut o altă piele, „roz şi subţire” ca o invitaţie timidă la întoarcere pe drumul vieţii, la acceptarea minunii cuibărite „în focul pielii celei noi, în flacăra sfeşnicului cu zece braţe al mâinilor degerate”. Semn că degetele scriitorului ard de nerăbdare să ţină condeiul şi să scoată la lumină mărturia îngropată în gheţurile veşnice ale Kolîmei. Începe să lucreze la ciclul Povestiri din Kolîma în 1954; continuă cu ciclurile Malul stâng şi Un maestru al lopeţii (1964-1965), Renaşterea zadei (1966-1967), Mănuşa sau PK-2 (1973-1974). De publicat nu publică însă decât câteva volume de versuri: Amnarul (1961), Foşnet de frunze (1964), Drumul şi destinul (1967), Nori de Moscova (1972), Punctul de fierbere (1977). Se pare că nici măcar nu încearcă să-şi publice scrierile în proză, iar când află că Povestiri din Kolîma a apărut la o editură din Occident, protestează împotriva publicării ilegale. Prudenţă sau onestitate? Să ne amintim că, în anii `60 -`70, aşa-zisa metodă de creaţie a realismului socialist nu fusese abolită şi nici nu va fi multă vreme de-atunci încolo. Chiar dacă culturnicii comunişti slăbiseră puţin strânsoarea, iar unele dintre limitele proletcultismului, proclamat încă în 1933, fuseseră vizibil lărgite, încă mai existau serioase constrângeri atât în ceea ce priveşte stilul operelor literare cât, mai ales, conţinutul acestora. Literatura era considerată o armă ideologică de educare comunistă, iar în centrul creaţiei trebuia să se situeze omul de tip nou, eroul pozitiv. Ca atare, nici cenzura nu tolera orice. În plus, mai exista şi autocenzura, indusă de ceea ce se întâmplase cu aproape două mii de scriitori ucişi în lagărele de exterminare stalinistă. Această funestă amintire accentua prudenţa, menţinând încă o frică difuză faţă de aparatul represiv. Pe de altă parte, trebuie să ţinem seama de faptul că Şalamov a supravieţuit lagărului şi datorită verticalităţii sale morale. Iată ce îi spune lui Soljeniţîn în scrisoarea mai sus amintită: „Lucrul cel mai rău în lagăr este să porunceşti celorlalţi să muncească. De aceea brigadierul este cea mai sinistră persoană în lagăr. Mi-au propus de multe ori să fiu brigadier. Dar am hotărât că, decât să fiu brigadier, mai bine mor”. Cum să-i îndemne pe nişte oameni mai mult morţi decât vii să se lase exterminaţi în numele principiului de o monstruoasă ironie – „munca este o chestiune de onoare şi glorie, de curaj şi eroism”? De ce să sprijine o economie gigantică bazată pe sclavie, experiment sută la sută sovietic pe care îl dezaproba cu toată fiinţa sa? Ştia că ideile şi mărturiile lui vor fi respinse şi nu era dispus să facă nici un compromis pentru a fi publicat. Cuvintele trebuie să rămână aşa cum au fost scrise „cu propriul său sânge”, „viaţa vie” trebuie să curgă, netulburată, în matca ei. Scriitorul va rămâne credincios sie însuşi până la sfârşit: nu va stampa poveşti, nu va romanţa „marea dramă a vieţii”.

Şi totuşi, dovada că romanul n-a murit, va fi, pentru Şalamov, chiar cartea lui Soljeniţîn, Pavilionul canceroşilor, despre al cărei ecou va afla, ceva mai târziu, poate în 1970, când aceasta va fi încununată cu Premiul Nobel pentru literatură. În Uniunea Sovietică circulase în samizdat… Dezgheţul hruşciovist nu durase decât opt ani, între 1956 şi 1964. În această perioadă, Soljeniţîn nu publicase decât O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, în 1965 fiindu-i confiscat manuscrisul Primului cerc, care va apărea totuşi, trei ani mai târziu, în Occident, împreună cu Pavilionul canceroşilor. Tot în samizdat vor circula şi Povestirile… lui Şalamov, scrise între 1953 şi 1973, abia în 1978 acestea văzând lumina tiparului, la Londra, în traducere, şi în 1980, la Paris, în ruseşte… La acea dată, Soljeniţîn era stabilit în Statele Unite, expulzat din Uniunea Sovietică încă din 1974. Şalamov n-a avut acest noroc. Sau mai degrabă nici nu l-a dorit. Măcinat de boală şi cu mintea zdruncinată (se spune că în ultimele zile de viaţă îşi ascundea sub pernă mâncarea primită la spital, aşa cum făcuse în cei şaptesprezece ani de lagăr), în ianuarie 1982 se stingea într-un spital psihiatric. Avea 74 de ani.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *