CĂRŢILE ESTULUI La graniţa dintre istorie şi ficţiune

ulitkaia-foto-credit-victor-vasenin-290x290

Neobişnuitul succes al Ludmilei Uliţkaia, încă de la prima carte (romanul Soniecika – 1995), n-a fost explicat încă pe de-a-ntregul. Întrebarea legitimă este dacă nu cumva acesta se datorează şi faptului că autoarea se rupe de canoanele literaturii aşa-zise militante, în ambele sensuri ale acesteia, de aservire la ideologia comunistă sau de respingere, în variate modalităţi, a universului concentraţionar. Uliţkaia scrie nu neapărat pentru a se separa de axa răului sau a binelui revelat, a eliberării de rău printr-o fenomenologie descriptivă şi reductivă, ci din pur instinct estetic şi moral. Poate şi de aceea patosul militant din primele scrieri este înlocuit cu ironia corozivă, care aminteşte uneori de Gogol. O motivaţie personală pentru a se înscrie pe orbita protestatarilor ar fi avut: „bunicii mei au stat în închisoare peste douăzeci de ani, la fel şi prietenii mei din generaţia 60”. Dar miza literaturii sale este mai degrabă aceea de a arăta că în comunism, oricât s-ar încerca edificarea unui om orwellian care transcende istoria, umanitatea, în sensul cel mai larg al cuvântului, nu poate fi abolită. Iubirea şi ura, invidia şi ipocrizia, cinstea şi ticăloşia, prostia şi inteligenţa creatoare, mediocritatea şi pasiunea cunoaşterii, cupiditatea şi traiul în echilibru material, viciile de tot felul şi echilibrul sufletesc nu pot fi potenţate sau sterilizate în nici un laborator ideologic, oricât de sofisticat şi pervers. Fără să-şi propună cu tot dinadinsul, adică fără să încerce a crea, cu orgoliu mai mult sau mai puţin afişat, o nouă estetică şi-o morală pe potrivă, Uliţkaia scrie o literatură a timpului interior pe canavaua unui comportamentism sui generis. Ruperea ei de militantismele de tot felul echivalează şi cu o repunere în drepturi a artei literare într-un spaţiu pustiit de interdicţii, de directive absurde, de spaime şi suferinţe şi, bineînţeles, de false probleme. Un mic exerciţiu de imaginaţie… În povestirea Ţiu-rih, din volumul Cei dintâi şi cei de pe urmă (2002), tânăra Lidia face tot ce-i stă în putinţă să prindă în mreje un occidental aflat cu treburi la Moscova. Şi reuşeşte. După întoarcerea acestuia în Elveţia, are loc un schimb de scrisori cu tentă erotică, dar dominate de pragmatismul perspectivei de fi împreună pentru totdeauna. Omul divorţează, invitând-o pe Lidia la Zurich. Dacă autoarea ar fi urmat stereotipurile literare din spaţiul sovietic, ar fi trebuit să „rezolve”, cu necesitate, în relaţia fetei cu un străin, tot felul de conflicte, cum ar fi interceptarea scrisorilor de către poliţia politică, calvarul aprobărilor pentru paşaport, urmărirea „subiectului” în tot ce face şi spune. Dar nu se întâmplă deloc aşa. Lidia îşi face bagajul, îşi cumpără bilet de tren şi pleacă la Zurich. Pur şi simplu… Abia în Elveţia, care nu seamănă deloc cu cea din imaginaţia Lidiei, vor începe marile dificultăţi ale vieţii. În acelaşi volum, povestirea Orlovii-Sokolovii este foarte puţin colorată în turnesol ideologic. Doi tineri studenţi, Andrei Orlov şi Tania Sokolova îşi consumă, la vedere, o idilă „impecabilă”, fata făcând însă avorturi de câte ori o cere… echilibrul social. Astfel îşi menţin statutul exterior de „pereche potrivită”. Se pregătesc amândoi să se bată pentru cariera lor pe câmpul de luptă al ştiinţei, în cea mai bună şi grea instituţie moscovită de învăţământ superior. „Toată lumea era la picioarele lor şi părea să accepte să li se supună aruncându-le, din când în când, câte o nestemată”. Ceva însă pândeşte din umbră armonia cuplului: rutina trăirilor erotice, dar şi zvârcolelile lor „sub călcâiul sistemului”, într-o vreme în care „Soljeniţîn era deja citit la radioul duşman, samizdatul trecea din mână în mână, iar Tania şi Andrei intrau triumfători în viaţa aceea dublă pe care o duceau candidaţii la titlul de doctor în fel de fel de ştiinţe” (trad. Gabriela Russo). Ei bine, în acea vreme nu neapărat sistemul îi desparte, ci veşnicele capricii ale lui Eros: pentru Tania e suficientă o scurtă excursie, fără Andrei, ca să se mărite cu altul, iar, după un timp, când pe lume apar şi copiii, să trăiască în amantlâc cu fostul iubit. De-ale vieţii…

Mentalitatea comunistă e adânc restrictivă, ascunzând sub preş tot ce-i contrazice ipocrizia. În povestirea Îngeraşul, profesorul de filosofie Nikolai Romanovici, autor al celebrei cărţi Esenţa dialecticii platoniciene, „se împotriveşte normelor acceptate de toată lumea”, recurgând la o stratagemă cumplită pentru a-şi ostoi pornirile homosexuale: se însoară cu sărmana mamă a băieţelului Slava, pe care-l va creşte pentru a deveni victima „pasiunii lui nenorocite pentru bărbaţi”. După moartea tatălui de apoplexie, Slavocika se plasează în continuare pe aceeaşi orbită a păcatului, sfârşind violent, hăcuit într-un parc. Miliţia e total dezinteresată de cazul în sine, punând de-a valma crimele homosexualilor „în cârca unui maniac pervers prins deja cu ocaua mică”. Crimele fără conotaţii politice ies din sfera interesului autorităţilor…

Atunci când totuşi nu pot fi evitate, notaţiile cu iz protestatar sunt scurte, fulgerătoare: „Nimeni nu stă să judece de ce soarta vitregă o trimisese pe Tania Becker la muncă silnică fiindcă purta numele nemţesc al străbunicului, angajat să construiască nave pe vremea lui Petru cel Mare, apoi procedase cu metodă, plictisitor de bine organizat, îi arestase soţul, mama, sora şi fiica de trei ani, şi, la sfârşit de tot, făcuse din ea o sperietoare în stare să înspăimânte o fetiţă de zece ani pe care n-o văzuse niciodată…” (povestirea Copilul găsit din volumul Fetiţele * Rude sărmane). Chiar dacă tăişul ironiei se strecoară insidios în toate scrierile Ludmilei Uliţkaia, stăpân nestingherit rămâne umorul, cu unda lui cehoviană de tristeţe şi duioşie. Povestea din romanul Înmormântare veselă (1997), de pildă, nu este deloc o poveste veselă, deşi în montajul ei aproape cinematografic apar şi secvenţe de un comic irezistibil. Apar pentru a ne aminti că ele fac parte din viaţă şi se risipesc în tragismul care însoţeşte apropierea morţii. Cel care se stinge este Alik, un pictor evreu rus emigrant, al cărui atelier, plasat într-o văgăună new-yorkeză încinsă de caniculă, devine azilul (de noapte, de zi, ecouri din Gorki?!) dezrădăcinaţilor ruşi care încearcă să supravieţuiască într-un mediu nu neapărat ostil, dar sigur indiferent. „Alik stătea întins, ca desfăcut în bucăţi, pe fotoliu, iar în jurul lui prietenii strigau, râdeau şi beau ca şi cum ar fi fost de capul lor; dar stăteau întorşi spre el, iar el simţea asta. Gustase din plin viaţa în banalitatea ei şi alergase tot timpul, ca la vânătoare, să prindă mirajul formei şi al culorii; îşi dădea acum seama că nu avusese parte în viaţă de ceva mai bun ca petrecerile astea prosteşti, unde vinul, veselia şi relaţiile cordiale îi uneau pe cei care veneau aici, în atelier, unde nu era nici măcar o masă ca lumea. Puseseră o tăblie ruptă, jupuită, pe picioarele unei capre de lemn” (trad. Gabriela Russo).

Alik pare a fi înzestrat cu un magnetism special. Bărbaţii îl îndrăgesc, femeile care l-au iubit continuă să-l iubească şi să-l răsfeţe. Cineva – nu se ştie niciodată cine anume – plăteşte facturile; altcineva aduce meşteri să repare aparatul de aer condiţionat care nu mai funcţiona de câţiva ani; toată lumea aduce mâncare şi medicamente, dar mai ales băutură. De afacerile încurcate ale pictorului se ocupă Irina Pearson, fostă Pirojkova.  Demult, în Rusia, Irina şi Alik au trăit prima lor poveste de dragoste; când s-au reîntâlnit pe pământ american, din scurta şi tumultoasa lor relaţie s-a născut o fetiţă, de-acum adolescentă. Irina este o femeie răzbătătoare şi îndrăzneaţă, care a muncit pe brânci şi a reuşit: micuţa acrobată excentrică s-a transformat într-o avocată de succes, pentru care trecutul este definitiv încheiat şi nu mai are nici o putere asupra viitorului. Doar Alik a rămas în sufletul ei îndârjit; va continua să-l ocrotească până la capăt, şi pe el, şi pe „indolenta” lui nevastă. Se va bate cu galeriştii hrăpăreţi care au profitat de inocenţa pictorului lăsându-l aproape lefter, cu creditorii, cu proprietarul netrebnic care vrea să-l scoată din casă pentru că trei luni la rând nu a primit chiria. Şi Valentina îl iubeşte pe Alik. Îl iubeşte cu patimă şi disperare. Nu prea avusese noroc în dragoste, iar căsătoria fictivă cu un regizor american homosexual o proiectase într-o lume al cărei pragmatism o înspăimânta. Întâlnirea cu Alik fusese o binecuvântare, tânjea după nopţile lor de dragoste şi îl îngrijea cu un devotament care ar fi trebuit să-i domolească tulburarea pricinuită de păcatul făptuit. Ce se va întâmpla cu ea după moartea lui Alik?  Poate că va trebui să aibă grijă de Nina, nevasta lui Alik, pentru că „biata păsăruică” va rămâne pe capul ei. „Doamne, Dumnezeule! Cum am putut s-o urăsc atâţia ani de zile?” – se întreabă, oftând, Valentina.

Printre cei care îl veghează pe pictorul muribund într-o zi fierbinte de august, sunt prieteni şi foste iubite, dar şi necunoscuţi, nou veniţi care se îngrămădesc agitaţi în faţa televizorului, pentru că tocmai se transmite live puciul de la Moscova. Peste „foştii ruşi” năvăleşte trecutul de care se despărţiseră de multă (sau puţină) vreme, ţara nefericită de care s-au rupt pătrunde din nou în sufletele lor; fac pronosticuri sumbre, dar când lucrurile par să se limpezească şi „tot putregaiul, toată durerea, toată ticăloşia” par să se facă ţăndări „cât ai bate din palme”, bucuria lor se dezlănţuie nestăvilit – doar trăiesc într-o ţară liberă! – şi încep să cânte vechi cântece sovietice… Doar soţia lui Alik, Nina, o fostă frumuseţe cu mintea îmbibată de votcă, nu participă la veselia generală. În căpşorul ei mic s-a înfipt ideea că Alik trebuie să se boteze în ritul liturgic ortodox. Numai dacă va fi botezat îl vor ajuta leacurile aduse de bătrâna vindecătoare Maria de peste mări şi ţări, „în sticle umflate ca damigeana, închise la culoare”. Lucrurile se complică însă, pentru că preotul ortodox chemat de Nina se pierde în teorii despre lupta pentru credinţă, iar Alik, „obosit de moarte”, nu e în stare să se roage împreună cu el, „la icoana mică a maicii Domnului din Vladimir, imprimată prost, colorată în violet, prinsă cu ace pe perete”. Ritualul l-a îndeplinit Nina ceva mai târziu, când Alik, atins de aripa morţii, nu a mai putut să protesteze. A folosit un castron de supă, trei lumânări şi icoana desprinsă de pe perete. Ar fi trebuit să-l boteze Alexandru, ca pe sfântul mucenic pomenit în acea zi în calendarul ortodox, dar numele, atât de potrivit, îi zburase cu totul din minte, aşa că Nina „făcu în apă semnul crucii, îşi afundă mâna în supieră, luă apă în căuşul palmei şi, scuturând-o pe capul soţului ei, încheie: – …se botează robul lui Dumnezeu, Alik”. S-ar putea spune că sufletul creştinat al necredinciosului Alik a trecut în lumea de dincolo împăcat şi liniştit, în timp ce trupul i-a fost îngropat în partea evreiască a cimitirului. La ceremonie au participat, pe lângă „cupluri de evrei serioşi, impunători”, muzicieni negri şi sud-americani, câţiva anglo-saxoni pe feţele cărora se vedea prosperitatea şi mulţi ruşi, „de toate soiurile, de la cei cuviincioşi la pomanagii”, cu toţii mai mult sau mai puţin chercheliţi. O lume atât de pestriţă, încât proprietarul serviciului de pompe funebre a decis că cel purtat pe ultimul drum era „un mort care ieşea din canoane…” Povestea s-ar fi putut sfârşi aici dacă autoarea n-ar mai fi forţat puţin ironia, ţintind de această dată legenda despre artistul sărac lipit pe care moartea, cu ajutorul negustorilor hrăpăreţi, îl scoate din anonimat şi îi asigură, măcar vremelnic, nemurirea.

Acelaşi amestec de fatalism şi nostalgie, bine temperat de umor şi luciditate necruţătoare, umple şi paginile romanului Al dumneavoastră sincer, Şurik, publicat în 2003 şi distins, în Italia, cu premiul Grinzane Cavour. Alexandr Alexandrovici Korn, alias Şurik, este un copil „din flori”, rodul unei legături pe care maliţiosul Kundera ar fi plasat-o în seria aşa numitelor „iubiri caraghioase”: tatăl – un pianist căruia maturitatea îi smulge aura de copil-minune, abandonându-l într-o carieră modestă de acompaniator; mama – o fiinţă fragilă, înzestrată cu o brumă de talent care îi hrăneşte iluzia că va fi o mare actriţă, dar nu poate să-i ofere şi succesul mult visat. Rolul tatălui, mort într-un accident înainte de a-şi vedea copilul, este preluat de bunică, o femeie „din vechiul regim”, inteligentă şi cultivată, plină de farmec şi personalitate. Cele două „femei slabe”, obligate să crească singure „un bărbat puternic”, aşteaptă cu nerăbdare „ziua aceea minunată când Şurik al lor va deveni un Korn adult – om serios, bărbat de nădejde, cu bărbia fermă şi cu putere asupra lumii neroade din jurul lor, în care totul se distruge, se dărâmă şi se deteriorează continuu, nemaifiind bun de nimic şi nemaiputând fi reparat, îndreptat şi chiar recreat decât de o mână de bărbat” (trad. Gabriela Russo). Sub ochii lor creşte mai întâi băieţelul frumos şi cuminte, apoi adolescentul voinic şi chipeş, tandru şi generos, binecuvântat cu inteligenţă şi educaţie aleasă. A avut o copilărie fericită şi, potrivit unei logici larg răspândite, ar trebui să aibă în faţă un viitor luminos. Se întâmplă însă ca norocul să-i întoarcă spatele chiar la primul contact cu viaţa din afara cuibului care i-a ocrotit copilăria: o chichiţă birocratică şi o secretară haină îl împiedică să se înscrie la examenul de admitere la Filologie. Obstacolul neaşteptat îl zăpăceşte şi îl înfurie peste măsură. Incapabil să depăşească eşecul, decide brusc să renunţe la facultatea pentru care se pregătise şi se înscrie la un institut tehnic de mâna a doua, doar pentru că este primul care-i iese în cale pe drumul spre casă. Întâmplarea nefericită (sau intervenţia intempestivă a iraţionalului care îl împinge spre hotărârea greşită!?) schimbă într-un ritm halucinant viaţa tânărului Şurik. Se simte vinovat, în bună parte pe bună dreptate, de moartea bunicii, răpusă de un infarct provocat de eşecul nepotului prea mult iubit. Dispariţia bătrânei îl obligă să preia toate grijile casei şi să o protejeze pe neajutorata lui mamă ca pe o soră mai mică. Lilia, fata de care se îndrăgostise cu toată înflăcărarea şi inocenţa celor optsprezece ani, îşi ia zborul spre Israel, „luând cu ea şi picioruşele strâmbe, şi urechiuşele clăpăuge”, lăsându-l pe Şurik derutat şi nefericit, tocmai când descoperise „cea mai importantă şi mai secretă lege a iubirii: dacă e să aleagă, inima alege defectele, pentru că sunt mai seducătoare decât calităţile şi spun mai multe despre o fiinţă anume”.

Această descoperire „întâmplătoare” completează perfect înclinaţia irepresibilă spre compasiune, care funcţionează ca un stimulator al dorinţei sexuale, făcând din Şurik un veritabil stahanovist al amorului liber. Nu alege, este ales. „Biete” femei singure, tinere sau răscoapte, urâţele sau arătoase, blânde sau fioroase, îndârjite sau placide adulmecă slăbiciunea bărbatului care nu poate spune „nu”, îl pândesc, îl atacă, îl hăituiesc. „I s-a năzărit că ele toate se adună în jurul lui recunoscătoare, dar cu figurile deformate, ca într-o oglindă strâmbă: Alia Togusova, cu un smoc de păr unsuros atârnându-i într-o parte, Matilda, îndurerată, cu motanul mort în braţe, Valeria, cu picioarele schiloade şi curajul ei admirabil, plăpânda Svetlana, cu florile ei artificiale, fărâmiţa de Janna, cu pălăriuţa de păpuşă, Stovba, cu chipul sever, şi draga lui Maria, care trebuie să mai crească, dar care are locul ei rezervat în rândul celor care aşteaptă…Şi în spatele tuturor se zăreşte leoaica Faina Ivanovna în chip de animal sălbatic, dar miorlăind şi tânguindu-se ofensată.” Amant conştiincios şi disciplinat, Şurik îşi împarte virilitatea şi tandreţea reuşind să le consoleze pe toate, până ajunge să trăiască doar pentru a le consola; o viaţă irosită par delicatesse, plină de obligaţii puse în cârcă de alţii, un coşmar tulbure din care se trezeşte ca după un duş rece atunci când, privindu-se în oglindă, bagă de seamă că nu mai e chiar tânăr (va împlini curând treizeci de ani), că „i se vede deja a doua bărbie, are cearcăne şi pielea încreţită sub ochi”. Acest chip pe care nici el însuşi nu îl recunoaşte va rămâne şi în amintirea Liliei, cu care se întâlneşte după cincisprezece ani, singura femeie care a fost îndrăgostită de el fără să-i ceară nimic şi s-a desprins de el fără regrete, doar oftând uşor, cu nostalgie: „Bietul Şurik.”

Titlul romanului – Al dumneavoastră sincer, Şurik – sugerează o reverenţă înduioşătoare şi desuetă. Înduioşător şi desuet este şi personajul, „un om de prisos”, produs al „improductivităţii slave” proiectat din literatura clasică rusă în Moscova sfârşitului de secol XX, adică în aşa-numita perioadă a comunismului târziu. Scriitoarea  consemnează cu seninătate şi umor momentul în care această imagine – a bărbatului  înzestrat şi talentat care nu face nimic dar care ar putea face orice dacă i s-ar cere – se demonetizează, dovedindu-se doar o poză veche, la fel de veche ca imaginea „omului nou” proslăvit de realismul socialist.

Dacă este adevărat că Ludmila Uliţkaia posedă ştiinţa de a-l atrage pe cititor în universul familiar al oamenilor obişnuiţi, cu întâmplările lor mai mult sau mai puţin obişnuite, chiar stranii uneori, şi de a-l face părtaş la o tonalitate afectivă în care ironia nu alterează emoţia, nu este mai puţin adevărat că o preocupă în egală măsură experienţele tulburătoare ale oamenilor cu destine ieşite din comun. După propria mărturisire, timp de cincisprezece ani a cercetat scriitoarea un asemenea destin, rezultatul fiind o carte construită parcă anume pentru a şterge graniţa dintre istorie şi ficţiune: Daniel Stein, traducător (2006).

Pe de altă parte, Ludmila Uliţkaia lasă impresia că în schiţele, povestirile şi nuvelele sale, ba chiar şi-n două-trei romane, nu face decât să pregătească terenul pentru mult ambiţiosul roman Daniel Stein, traducător. Vorbeam mai sus de surdina militantismului din respectivele scrieri… Ei bine, în Daniel Stein… nu se mai abţine deloc să fie nici patetică, nici militantă, personajul din umbră, Evreitatea, orchestrând polifonia întregii scrieri. Dă, aici, literaturii holocaustului, centrată pe camerele de gazare, dacă nu o direcţie cu totul nouă, cu siguranţă una fermă. În spaţiul imaginarei ţări Idişland are loc o teribilă implozie a istoriei, la „pogromul” cosmic al germanilor, drapat în savante teorii rasiale, asociindu-se direct, pe faţă, şi alte seminţii din acest spaţiu; porniţi într-un exod haotic, evreii sunt vânaţi cu stăruinţă: în ghetouri, în pieţele oraşelor,  în sate, pe drumurile lor disperate spre niciunde, cu speranţa deşartă de a găsi un tărâm hărăzit supravieţuirii. Mai ales tinerii, nevrând să cedeze cu nici un chip, din această pricină fiind cei mai expuşi, aleg Palestina, dar se îndreptă spre noul Ierusalim al Nordului, Lituania, adică tocmai în direcţia opusă. În această învălmăşeală evreii sunt împuşcaţi fără judecată, pentru că vina de a fi evreu nu mai trebuia probată…

Unii dintre înţelepţii Evreităţii, care situaseră istoria poporului ales în epicentrul istoriei universale, dar, vai, sunt vrăjiţi de cultura şi civilizaţia germană, rămân cu totul neputincioşi, fără cuvânt, la tot ceea ce se întâmplă, sperând că lucrurile se vor regla de la sine. Uliţkaia suplineşte însă perplexitatea multora din personajele sale cu o viziune auctorială lucidă. Pentru ea, Pactul Ribbentrop-Molotov devine o realitate criminală, o bombă geopolitică activată mai ales în spaţiul Idişlandului. Dar acesta e doar începutul…

Îndelungata istorie europeană a Evreităţii ia un curs neaşteptat, radical, dramatic în a doua jumătate a secolului al XX-lea. După exodul inutil spre noul Ierusalim, evreii din Idişland şi din vastele împrejurimi ale acestuia realizează, în sfârşit, nu fără sacrificii de tot felul, idealul sionist al întoarcerii în Palestina, sancţionând drastic destine, dând un curs nu întotdeauna fericit vieţilor celor dezrădăcinaţi. Dar, chiar şi-n aceste circumstanţe, în virtutea unor inerţii de care istoria nu dă seama, în spaţiul Idişlandului continuă, mai mult sau mai puţin sporadic, persecuţiile, uneori chiar pogromurile. În oraşul Kielce sunt ucişi zeci de evrei (Grazyna către Viktoria, 1961, Kfat Tabor), iar liderul comunist Wladislaw Gomulka are un plan de persecuţii sistematice pe care încearcă să-l pună în aplicare, în1968 „scoţându-i cu forţa pe evrei din Polonia” (Din jurnalul Ewei Manukian, 1986, Boston). E oare, în aceste relatări doar frica, încă activă, „de a fi evreu; de a avea înfăţişarea evreului”? Cei care ajung în Israel – în sfârşit, evreii au un stat, un punct pe harta existenţei care le dă unora senzaţia acută că pot răsturna Universul – târăsc după ei frica şi un teribil disconfort existenţial, reactivat neîncetat de amintiri înfricoşătoare şi întâmplări curente, şi ele bulversante. Cam acesta-i „cadrul” în care încearcă să existe Daniel Stein, decis să găsească un modus vivendi cu certitudinile şi şovăielile sale existenţiale… Colajul la care recurge autoarea, pentru a realiza ceea ce, cam cu grăbire a fost calificat roman polifonic, are un sens centripet. Scrisorile, datate 1985, 1946, 1959, 1981, 1965, 1996, 1986… 1995 (după cum se vede nu în ordine cronologică, însă două părţi ale romanului sunt alcătuite doar din scrisori din ultimul deceniu al secolului XX), înregistrările audio, documentele de tot felul, copiile xerox unele chiar şi din arhiva NKVD, jurnalele (al Ewei Manukian, al Hildei Engel, al lui Julien Sommier etc., relatând mai ales despre Daniel Stein), însemnările, discuţiile, extrasele din presă, precum şi fişele turistice ale Haifei şi Ierusalimului, inserate ca atare, evocările istorice de manual, apte să explice, în bună parte, evenimente din actualitatea romanului, întregesc structura caleidoscopică a unei istorii mult mai recente, văzută cu ochiul liber, trăită nemijlocit.

Deşi în roman au loc dese, splendide incursiuni mai ales în istoria iudaismului şi creştinismului, dar şi-n a islamismului, iar personajele aduc la zi relaţiile dintre aceste credinţe, cititorului nu-i e deloc uşor să găsească motivaţia/explicaţia trecerii evreului Daniel Stern la creştinism, urmând calea lui Christos, rabinul din Galileea. Călugărul catolic Daniel Stein, evreu ajuns în Israel, va fi optat pentru noua lui credinţă stimulat de practici şi idei ale creştinismului primitiv. Pe de altă parte, el afirmă, nu o dată, că unele dintre acestea se regăsesc şi-n vechiul iudaism. Autoarea n-a intenţionat să creeze un personaj exemplar ci doar credibil, într-un timp istoric în care omul e împiedicat să acţioneze şi să gândească după imboldurile propriei conştiinţe.

Se spune că Daniel Stein, personajul, ar avea un duplicat real, pe Oswald Rufeisen, un evreu polonez, de asemenea traducător atât pentru Gestapo cât şi pentru NKVD, salvator a sute şi sute de oameni, convertit, în cele din urmă, la catolicism. Precizarea nu are prea mare importanţă, Daniel Stein fiind, în mod paradoxal, cel viu, binecuvântat de talentul scriitoarei. Prin el, autoarea caută un Înger al Biruinţei, având uneori chiar certitudinea că l-a şi găsit: „Am crezut că dragul meu Daniel a fost un om învins. Pentru că nu i-a reuşit proiectul concret privind renaşterea bisericii lui Iacov pe Pământul Sfânt. Biserica nu mai există, de parcă nici n-a existat vreodată. Ea a rezistat câţiva ani, cât timp a trăit el acolo, a slujit ca preot, l-a slăvit pe Ieşua în limba lui maternă, a propovăduit un creştinism minimalist, personal, o religie a milei şi a iubirii de Dumnezeu şi semeni, nu o religie a dogmei şi a puterii, a superiorităţii absolute şi a totalitarismului. Când a murit, s-a văzut că singura punte de legătură între iudaism şi creştinism a fost el, cu corpul lui cel viu. Acum că e mort, nu mai e nici un fel de punte […] Dar am înţeles că a murit neînvins” (Ludmila Uliţkaia către Elena Kostiukovici, iulie 2006, Moscova – trad. Gabriela Russo).

Daniel Stein, traducător, în întregul lui, reia, nu neapărat într-un alt diapazon, dar oricum mai amplu, mai profund, teme din scrierile anterioare. În romanul Înmormântare veselă, de pildă, scena întâlnirii dintre un rabin afirmat în cercuri universitare şi un preot ortodox e crepusculară, ambii apărând, fără nici o ardoare, redute prăbuşite ale credinţei care le asigură supravieţuirea materială la limita de jos. Pentru că rabinul, proaspăt venit din Israel, nu ştie o boabă ruseşte, nici nu pare interesat de emigraţia rusă, iar preotul mai mult se încurcă-n ivrit, discuţia se poartă în engleză, singura limbă în care s-ar putea înţelege; dar de înţeles, nu se înţeleg: pentru preot, rabinul n-ar avea alt rol decât să descifreze tema iudeo-islamică, iar pentru rabin, preotul ortodox nu-i decât un corb care croncăne, pentru un clondir de votcă, la căpătâiul muribunzilor, sporindu-le anxietatea. Tot în engleză i se adresează rabinul şi lui Alik, la rândul său total străin de ivrit. Îşi pun unul altuia întrebări fără să primească răspunsuri, „ca în bancurile evreieşti”, muribundul fiind îndemnat în cele din urmă să aleagă singur: „Poţi fi un nimeni, adică înţeleg prin asta păgân, dar ai putea deveni evreu, pentru că ai un motiv serios: sângele. Sau ai putea deveni creştin, adică, după părerea mea, ai aduna bucata căzută de la masa evreului”. Numai că Alik nu mai are timp să aleagă…Daniel Stein este cel care alege; şi va alege libertatea, în sensul ei cel mai profund, manifestându-şi credinţa fără nici un fel de inhibiţii, urmându-şi calea în ciuda oricăror adversităţi.

Succesul de public al Ludmilei Uliţkaia cu romanul Daniel Stein, traducător e copleşitor, după cum flatante pot părea şi judecăţile criticii. Pot părea, deşi unele dintre acestea sunt determinate, în bună parte, şi de marketingul editorial… Dacă la apariţia unor volume anterioare autoarea putea să declare cu îndreptăţire: „Fac parte dintre scriitorii care pornesc de la viaţă. Nu construiesc, nu fac scheme pe care apoi să le pun în pagină, ci locuiesc în scrierile mele” – în acest ultim roman construieşte din greu, aglomerând aluvionar, face scheme caduce ca tehnică romanescă (colaje, documente istorice reale şi inventate etc. etc.) şi nu mai locuieşte adesea, în această scriere, decât ca rudă săracă, deşi uneori se insinuează în chip de personaj (fiecare din cele cinci părţi ale romanului se încheie cu o scrisoare a Ludmilei Uliţkaia către Elena Kostiukovici, din 2006, adică din anul apariţiei romanului). Cu toate acestea, romanul e viu, pasionant, trezind, nu doar prin problematică, interesul general. Chiar în Rusia, un tiraj de peste două milioane de exemplare, în epoca Internetului, e  neobişnuit…

De altfel, toate cărţile sale, traduse în treizeci şi cinci de ţări, s-au bucurat de succes, aducându-i numeroase premii şi distincţii literare. În 2011, a primit Premiul Simone de Beauvoir pentru libertatea femeilor, premiu acordat în anii trecuţi femeilor şi asociaţiilor care au dovedit „un angajament exemplar în lupta pentru drepturile femeilor”. Motivaţia juriului pentru alegerea unei scriitoare – „încurajarea creativităţii femeilor, în care se manifestă şi se afirmă emanciparea lor” –  pare destul de întortocheată, cu atât mai mult cu cât Ludmila Uliţkaia nu a ieşit în evidenţă ca militantă pentru drepturile şi emanciparea femeii, feminismul agresiv fiindu-i mai degrabă străin, ci pentru drepturile omului în general. După cum nici literatura ei nu este una „feministă”, ci literatură pur şi simplu. E cel puţin ipocrită şi profund nedreaptă reverenţa care i se face în calitate de performeră a aşa-zisei proze feminine. O fac bineînţeles bărbaţii, majoritari, prin forţa lucrurilor, în politica editorială, dar şi activistele feministe care astfel îşi asumă paradoxul de a se situa într-un ferm plan secund. Oare ar fi corect să se afirme că, iată, un anume scriitor e lider al prozei virile? Dar, până una alta, să consemnăm că receptarea literaturii nu porneşte neapărat de la corectitudini şi incorectitudini, mai mult sau mai puţin contrafăcute, ci, din fericire, de la preeminenţa talentului. Ludmila Uliţkaia a scris de toate: povestiri, romane, scenarii de film, piese de teatru. Amprenta stilistică este simplitatea şi dreapta cumpănire între compasiune şi detaşarea ironică, dar nu-i sunt străine nici patetismul, relatarea fierbinte, totul învăluit într-o empatie pentru normalitate care îl apropie pe cititor. Întru-un cuvânt, Ludmila Uliţkaia este o scriitoare accesibilă. Ca toţi marii scriitori ruşi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

.

 

 

 

 

 

 

*

 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest