Cărţile Estului (IV) Măștile ipocriziei

Milan Kundera s-a înscris în Partidul Comunist în 1948. Avea douăzeci de ani. Ni-l putem imagina în pielea personajului Jahn Ludwik din primul său roman, Gluma, apărut la Praga în 1967: un tânăr fascinat de ideea că se instalează la „volanul istoriei”, stârnit de iluzia că inaugurează o nouă epocă şi, în cele din urmă, „oropsit de mişcarea în care a crezut”. O nefastă înclinaţie spre glumă, într-o vreme în care bucuria trebuia să se înfăţişeze neapărat sub masca rigidă a surâsului, provoacă primul naufragiu în viaţa tânărului revoluţionar. Ludwik îi scrie fetişcanei prostuţe de care era îndrăgostit o ilustrată buclucaşă cu textul: „Optimismul este opiumul omenirii! Spiritul sănătos pute a prostie! Trăiască Troţki!” Menită să descumpănească măcar un pic naivitatea fetei, ilustrata, interceptată de spirite vigilente, declanşează un lanţ de anchete şi interogatorii soldate cu excluderea lui Jahn Ludwik din partid şi exmatricularea din facultate. Cine erau anchetatorii? Nişte băieţandri „care îşi acopereau feţele neformate cu o mască ce li se părea a fi cea mai grozavă, masca revoluţionarului ascetic, de o severitate riguroasă”.

            Smulgerea măştilor este o permanenţă în literatura lui Milan Kundera. Cu cât mai ipocrite sunt feţele sistemului politic, cu atât mai înverşunată este bucuria maliţioasă a scriitorului de a sfâşia cu tăişul ironiei măştile bine întipărite pe figură. De la ideologie la erotism, de la utopia care a bântuit Estul la politicienii „balerini” care vor să ocupe scena mediatică pentru a-şi pune în lumină eul exacerbat, de la disidenţă la nostalgia exilatului –  nimeni şi nimic nu scapă de ochiul pătrunzător cu care examinează enigmele existenţei umane prinsă „în capcana devenită lume”. Martirul Julius Fucik? „Simţea nevoia să fie văzut, să prindă puteri cu ajutorul aplauzelor, să transforme închisoarea într-o scenă şi să-şi facă soarta suportabilă nu numai trăind-o, ci şi expunând-o şi interpretând-o, văzându-se în frumuseţea propriilor sale gesturi şi cuvinte”. (Romanul Gluma) Disidenţii din Est? „Cauza pentru care savantul ceh a fost concediat din motive politice a fost propria-i laşitate. Dar cu timpul a uitat de aversiunea lui iniţială faţă de opozanţi, iar în da-ul silnic spus atunci s-a obişnuit să vadă un gest liber şi voluntar, expresie a revoltei lui personale contra puterii detestate”. (Romanul Lentoarea) Politica? „Este cel mai neesenţial şi mai lipsit de valoare element al vieţii. Politica este spuma murdară a râului, în timp ce viaţa propriu-zisă a râului se desfăşoară în adânc”. (Romanul Valsul de adio)

            Fără a fi neapărat sarcastic, umorul lui Kundera nu este nici cu totul inocent. Când afirma că stalinismul l-a învăţat virtutea izbăvitoare a râsului, recunoştea implicit că umorul l-a salvat de la disperare. L-a salvat pe el ca autor, dar şi pe cititorii cu care empatizează în tentativa de a dărâma zidul ridicat din cărămizi numite obligaţii şi cărămizi numite interdicţii. În orice tip de societate o asemenea tentativă este descurajată, dar într-o societate închisă precum cea comunistă, în care obligaţiile şi interdicţiile depăşesc rigorile reglementării şi devin apăsătoare, umorul rămâne ultimul refugiu, remediu unic împotriva spaimei şi a pomposului găunos. Înghesuit între slujbă şi învăţământ politic, îngreţoşat de optimismul rigid al Puterii, cititorul din Estul anilor `70-`80 este perfect de acord cu personajul Klima din nuvela Nimeni nu va râde: „Tot hazul vieţii este să-ţi baţi joc de viaţă, că viaţa e leneşă şi e de datoria noastră să-i dăm ghes cu câte un ghiont uşor”. Acelaşi cititor se recunoaşte cu uşurinţă în personajul Eduard din nuvela Eduard şi Dumnezeu. Pentru că este o obligaţie, slujba de profesor este percepută de Eduard ca neserioasă. În categoria lucrurilor „serioase” intră numai ceea ce nu este obligatoriu, precum dragostea, de exemplu. În poveştile din volumul Iubiri caraghioase, erotismul devine un refugiu, o sursă de descătuşare menită să facă ceva mai suportabilă presiunea conformismului generalizat. Un refugiu fragil, uneori periculos, pentru că iubirea are şi ea măştile ei sub care se ascund obsesii, vanitate, egoism, adevăruri deformate.

            Maestru al ambiguităţii, Kundera pune adevărul sub lupă şi îl studiază cu acribia cercetătorului. Nimic nu e ceea ce pare. Adevărul îşi dezvăluie inconsistenţa, se împrăştie, se răstălmăceşte. Când sacrifică o noapte de iubire cu o femeie frumoasă, poetul Jaromil din romanul Viaţa e în altă parte invocă fidelitatea faţă de iubita lui cea urâţică. Sub lupă, fidelitatea se dovedeşte a fi teama că trupul lui, înfăşurat într-o lenjerie mizeră, se va umple de ridicol. (Suntem în epoca în care „eleganţa era un delict politic”!) Plămădită din aceeaşi ipocrizie, mama poetului pretinde că trebuie să pună punct unei relaţii adultere pentru că nu se mai simte în stare să se uite în ochii nevinovaţi ai fiului ei. Nici un cuvânt despre ruşinea pe care i-o provoacă pântecul ei lăsat şi zbârcit, „fiindcă o asemenea sinceritate nu era în firea ei şi fiindcă voia să fie din nou ea însăşi, şi nu putea să fie ea însăşi decât în prefăcătorie”. Pentru a-şi justifica relaţia cu o femeie urâtă, Mirek, din Cartea râsului şi a uitării, preferă să-şi atribuie o pornire spre arivism în loc să recunoască faptul, mai puţin blamabil dar mai greu de suportat, că în apropierea unei femei frumoase este paralizat de timiditate. Relaţia infirmierei Ruzena cu trompetistul Klima (Valsul de adio) prezintă toate ingredientele unei iubiri dramatice. Ea este însărcinată şi nu vrea să renunţe la copil, el este căsătorit, vrea să divorţeze, dar se teme că statutul de părinţi va îngrădi libertatea noului cuplu. De fapt nu el este tatăl copilului nenăscut, sarcina Ruzenei este doar o armă de şantaj, iar iubirea lor  – o jalnică simulare.  

            În ironia lui Kundera se simte un raport elastic între distanţări şi apropieri, un joc ambiguu în care, sub vălul râsului şi al nepăsării, se ascund tristeţea, îndoiala, confuzia. Râsul scriitorului nu este străin de amărăciune. Ludwik revine în oraşul natal cu o misiune „cinică şi vulgară”: să o întâlnească şi să o cucerească pe soţia celui care l-a trimis, cu douăzeci de ani în urmă, într-un batalion disciplinar. Întâmplările iau o întorsătură neaşteptată, femeia încearcă să se sinucidă, iar bărbatul spre care se îndrepta misiunea punitivă iese din scenă la fel de „flecar, zgomotos şi oportunist” ca în urmă cu douăzeci de ani. Doar masca şi-a schimbat-o: în locul stalinistului patetic, reformatorul luminat. (Gluma) După ce se dezice cu sarcasm de poezia modernă, Jaromil îşi iroseşte talentul în slujba realismului socialist. Preamărind „vremurile ororii” se prinde, orbit de conformism, în jocul ororii: în numele datoriei şi al vigilenţei, tânărul timid şi sensibil devine informator al securităţii şi se simte, în sfârşit, „bărbat în toată firea”, plin de „uimire înflăcărată la gândul că ceea ce săvârşise el era o faptă reală, sub presiunea căreia lucrurile se puseseră în mişcare”. (Viaţa e în altă parte) În august 1968, când tancurile ruseşti au invadat Cehoslovacia, Tereza stătea în stradă cu aparatul de fotografiat şi distribuia negativele nedevelopate jurnaliştilor străini. Oraşele erau pline de afişe, epigrame şi caricaturi ale lui Brejnev şi ale armatei sale, iar lumea râdea ca de o trupă de circ. „Dar nici o sărbătoare nu poate dura o veşnicie. În acest timp, ruşii îi siliseră pe oamenii de stat arestaţi să semneze la Moscova un compromis. Cu  acest compromis, Dubcek s-a întors la Praga, unde şi-a citit cumplitul său discurs la posturile de radio/…/ Sărbătoarea se sfârşise. Urmau zilele umilinţei”. Astfel rezumă Kundera, în romanul Insuportabila uşurătate a fiinţei, momentul în care cehii, înspăimântaţi, şi-au plecat capetele în faţa cuceritorului sau, precum Tereza şi soţul ei Tomas, precum scriitorul însuşi, au luat calea exilului. Tereza nu poate să trăiască „fără acea plasă de protecţie pe care i-o întinde oricărei fiinţe umane propria-i ţară” şi se întoarce la Praga. Din dragoste, sau doar din compasiune, Tomas o urmează. Cele două personaje se regăsesc într-o ţară cuprinsă de deznădejde, „într-o colivie din care nu vor reuşi să scape niciodată”;  scriitorul alege exilul. 

            Din 1975, Milan Kundera trăieşte în Franţa. Ultimele romane – Lentoarea, Ignoranţa, Identitatea – sunt scrise în limba franceză. El însuşi se consideră scriitor european de origine cehă. Este celebru şi admirat în toată lumea. În 2008, când succesul îl recomanda drept unul din candidaţii cu şanse la Premiul Nobel, săptămânalul praghez Respekt l-a acuzat de colaborare cu poliţia politică. Kundera a negat, fără vehemenţă şi fără explicaţii.

            La 20 de ani, a intrat în partidul Comunist din convingerea sinceră că lumea ar putea fi schimbată în bine. A greşit. La 40 de ani, era unul din principalii susţinători ai mişcării de reformare a comunismului numită Primăvara de la Praga. A înţeles că reformarea unui sistem care a intrat în Istorie cu stângul nu este posibilă. Şi-a prelungit exilul şi după căderea regimului comunist. În ultimii ani a refuzat să mai dea interviuri. S-a însingurat. Nu mai are putere să dea ghes vieţii „cu câte un ghiont uşor”? Oare nici nu mai râde?

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest