CĂRŢILE ESTULUI Imaginaţia şi harul în nonfiction

Nu-i deloc exagerat să afirmăm că unul din primii mari scriitori moderni care s-a exersat în reportajul creativ poate fi considerat Goethe, cu ale sale note de călătorie. Ţinta supremă, Italia. Desigur, l-ar fi tentat şi Elada dar, la 1786, Magna Grecia nu exista. Şi probabil că Goethe n-ar fi fost deranjat prea mult să ceară turcilor stăpânitori permisiunea de a trece pe la poalele Olimpului, dar nici Atena, ţinta oricărui iubitor al lui Homer şi al  filosofiei greceşti, nu exista. Deşi lexicoanele şi dicţionarele ne încredinţează că Atena a fost locuită permanent de 7000 de ani, la vremea când Goethe evada din spaţiul germanic, oraşul glorios al Antichităţii greceşti era un sat ceva mai răsărit care-şi ducea existenţa la umbra Acropolei, printre ale cărei ruine păşteau în voie caprele.

Notele de călătorie, reportajele aşa-zise de creaţie sunt, deopotrivă, evadări şi luări în posesie. Nici Goethe nu era lipsit de sentimentul că-i prea legat de tărâmul prin care Faust hălăduieşte în voie, simţind nevoia să se adăpostească, măcar pentru un timp, sub cupola cerului mitologic al Mediteranei, să-şi poarte paşii printre zidurile şi statuile Antichităţii, să contemple capodoperele Renaşterii. Adică să ia în posesie valorile unei lumi ce refuza să se dizolve definitiv în mit.

O cu totul altă evadare şi luare în posesie încearcă, încă în tinereţea sa frustrată şi apoi în aventura incredibilă a maturităţii, polonezul Riszard Kapuściński (1932-2007). Istoric de meserie, el foloseşte gazetăria pentru a recrea lumea din cioburile risipite sub paşii săi de globe-trotter, istoria stratificată în actualitate, mai ales în volumul Călătorind cu Herodot (2004). De fapt, chiar el e un fel de Herodot modern, scriind istorii impresioniste, mult subiective, dar cu atât mai vii şi mai credibile. Deşi considerat scriitor nonfiction, Kapuściński foloseşte fără inhibiţii pârghiile imaginaţiei şi-ale harului literar. Urmându-l pe Herodot drept călăuză în călătoriile sale, precum Dante pe Virgiliu în Infern şi Purgatoriu, polonezul ştie, la rându-i, să-l aducă pe drumul cel mai umblat când marelui istoric al Antichităţii greco-romane i se împleticesc paşii. E un mod abil de-a aduce în actualitate Istoriile grecului născut în Asia. O Asie pe care o colinda fără încetare, plină de tirani şi hecatombe mult asemănătoare cu marile cruzimi ale tiranilor secolului XX. În portretul pe care încearcă să i-l facă lui Herodot putem bănui că „apasă” şi tuşe de autoportret. Parcă se bucură că despre Herodot se ştiu atât de puţine, aceasta şi din pricina zgârceniei grecului de a vorbi despre sine, mult prea ocupat cu „istoriile” altora, amestec de amăgire şi mit efervescent, de prodigioasă fantezie, de cunoaştere şi intuire a diversităţii culturale, strivit însă de ideea unicităţii/eternităţii lumii care încăpea perfect în imaginarul său. Înstrăinat de civilizaţia timpului său, prin decizia stupidă a istoriei, Ryszard Kapuściński l-ar fi vrut şi pe Herodot un complexat sau măcar respins de lumea din care se plămădise: „Se pare că Herodot s-a adaptat repede la noul său loc (Atena – n. n.). Acest bărbat, pe atunci de vreo treizeci şi ceva de ani, era un om deschis şi prietenos, aproape ca un frate de sânge. Ţine conferinţe, are întâlniri, seri de autor – din astea probabil că trăieşte. Face cunoştinţă cu oameni de seamă, cu Socrate, cu Sofocle, cu Pericle. Asta nu e aşa de greu: Atena nu era un oraş mare, pe atunci avea vreo sută de mii de locuitori, era cam înghesuit şi construit haotic. Numai două locuri ieşeau în evidenţă: Acropole – loc al cultelor religioase, şi Agora – locul întâlnirilor, manifestărilor, comerţului, politicii, vieţii de societate. Aici se adună oamenii încă din zori, stau de vorbă, pun ţara la cale. Piaţa Agorei este mereu aglomerată, plină de viaţă. Aici vom putea să-l întâlnim pe Herodot. Dar nu va rămâne multă vreme în acest oraş. Pentru că tot în perioada în care el era aici autorităţile Atenei au instituit o lege draconică: să acorde drepturi politice numai celor care au amândoi părinţii născuţi în Attica, adică în ţinutul din jurul Atenei. Pleacă de aici, porneşte iar în călătorie, până la urmă se opreşte pentru tot restul vieţii în nordul Italiei, în colonia grecească Thutioi”. Nu prea pasionat de politica vremii şi-a locului în care trăia, acolo „îşi putea aminti povestea lui Cresus, a Babilonului, istoria lui Darius şi a sciţilor, ştirile despre perşi, despre Termopile şi Salamina. Şi atâtea alte povestiri, care se regăsesc în Istoriile sale” (trad. Mihai Mitu).

Urmându-l pas cu pas pe Herodot, Kapuściński rescrie Istoriile acestuia conferindu-le credibilitate celor care coboară din mit, topindu-se apoi în magma fierbinte a ficţiunii. Acolo unde, de pildă, un sol al regelui perşilor, Darius, ajunge într-o jumătate de an, cocârjat de veşti, de secrete de-acum fără finalitate, polonezul face doar două ore cu avionul, deplângând soarta imperiilor clădite pe nisipurile mişcătoare ale unei istorii mult lipsite de conştiinţă de sine. Herodot crede în tot ce scrie, nu-i obligat să ţină cont de ecoul relatărilor sale în conştiinţa contemporanilor, la fel de exotică, la fel de înclinată spre eres, adică fermecată nu de ce a fost, ci de ceea ce ar fi putut să fie. Herodot simulează că se plasează în nonfiction, fabulând apoi din plin, pe când polonezul simulează că-l urmează pas cu pas în geografia marilor întâmplări, în realitate vrăjit de lumea din prodigioasa imaginaţie a grecului. Uneori însă, obligat de ceea ce conştiinţa modernilor fixează după două milenii şi jumătate, simulează, la rându-i, că-l aduce pe Herodot cu picioarele pe pământ.

Dar să nu uităm că, la început, am calificat Istoriile lui Herodot reportaje creative, găsindu-le, în modernitate, asemănări cu unele scrieri ale lui Goethe. Kapuściński n-are nevoie de piloni intermediari, construind între el şi grec o punte directă. Îl consideră un „creator capabil să gândească la scară planetară”, adică „primul globalist”. Pentru el, centrum mundi este lumea egeeană, grecească: „Lumea lui Herodot este o lume mediteraneano-est-europeană, este lumea însorită a mărilor şi lacurilor, a munţilor înalţi şi a văilor verzi, a măslinului şi a viei, a meiului şi mieilor, blânda Arcadie care, o dată la câţiva ani, scuipă sânge”. De-aici iradiază totul. Dar, vai, el, grecul, „n-a auzit niciodată de China sau de Japonia, nu ştia că există nici Australia, nici Oceania, nu presimţea că există şi înfloreşte marele continent american, ba chiar nu ştia nimic clar despre Europa Apuseană şi de Nord”. Petele albe din geografia umană, culturală, a lui Herodot le va completa polonezul, mimând, în ceea ce ştie, aceeaşi stângăcie, iar în ceea ce-i dictează imaginaţia, o dezarmantă siguranţă, uzând de aceeaşi metodă impresionistă.

Numindu-i pe autorii la care m-am referit reporteri, nu-i descalific deloc, ei fiind concomitent şi filosofi ai istoriei, fiecare la nivelul, la altitudinea sa. Trimis în lume de agenţia oficială de ştiri din ţară, polonezul îşi face corect, „birocratic” datoria, dar, la căpătâi cu Herodot, e mereu atent la modul de a fi al oamenilor, al numeroaselor comunităţi atomizate prin limbă, obiceiuri şi aspiraţii, într-un spaţiu pe care europenii îl percep ca pe un întreg. Spaţiul străbătut de Herodot cu pasul, poate cu trăsura sau călare, se comprimă, la polonez, sub roţile maşinii sau ale trenului, sub elicea avionului în zbor. Dar asta îl ajută mult să comprime şi timpul: „Acest salt dintr-o epocă în alta este o ispită continuă pentru un om care, fiind sclavul şi victima regulilor implacabile ale vremii, vrea, măcar pentru o clipă, să se simtă stăpânul şi conducătorul ei, să se afle deasupra ei şi să poată să lege, să unească diferitele ei etape, stadii şi perioade, să le despartă sau să le amestece după plac”. Polonezul caută să fie mereu în „siajul” lui Herodot, a cărui carte este „primul mare reportaj din literatura universală; autorul ei are intuiţie jurnalistică, are ochi şi urechi de reporter”. Şi, tot ca un reporter, „este neobosit, trebuie să navigheze pe mare, trebuie să străbată stepa, să se afunde în deşert […], ne uimeşte prin perseverenţa lui, niciodată nu se plânge de oboseală, nimic nu-l plictiseşte, niciodată nu spune că se teme de ceva”. După peste două milenii de la relatările lui Herodot, Kapuściński  vede, ca printr-o lunetă întoarsă, o realitate a lumii greceşti ce pare (?!) aproape neschimbată: „În genere, grecii nu sunt luptători înnăscuţi. Nu prea le arde să se bată. Dacă există vreo şansă de a evita înfruntarea, se grăbesc imediat s-o folosească. Doar dacă duşmanul este un alt grec – atunci pornesc la luptă cu toată înverşunarea”. Şi noi, care îi percepem, în ameţeala care ne cuprinde cunoscându-le inegalabila cultură, ca pe o seminţie unită în cuget şi-n simţiri! Dar părintele istoriei pare a ne zări şi pe noi prin pâcla uneori de nepătruns a dăinuirii. Cu nu mai puţină forţă de a răzbate în timp, dar şi cu mari cusururi, moştenite de la posibilii noştri străbuni: „După indieni, neamul tracilor este cel mai mare dintre toate popoarele; dacă ar avea o singură conducere ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt şi cu mult mai puternici decât toate seminţiile pământului. Dar unirea lor e cu neputinţă şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi […] La ei trândăvia este un lucru foarte ales, în vreme ce munca câmpului, îndeletnicirea cea mai umilitoare”. Noroc că, în manualele noastre de istorie, se citează alte cuvinte ale lui Herodot, mult măgulitoare…

Călătorind cu Herodot este o carte fascinantă, ca şi altele despre întinderea fără de sfârşit a geografiei umanităţii (Împăratul – 1978; Şahinşahul – 1982; Agonia imperiului – 1993; Abanos – 2001). Scriu aceste rânduri exact când agenţiile de ştiri anunţă acordarea premiului Nobel pentru literatură cântăreţului Bob Dylan şi nu pot să nu mă întreb de ce oare, deşi nominalizat de mai multe ori pentru această distincţie, lui Ryszard Kapuściński i-a fost refuzată…

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *