CĂRŢILE ESTULUI Desțăratul Alexandru Vakulovski

USR_20-05-2011 , ora 16 : Alexandru Vakulovski, Moni Stanila, Dan Coman, Doina Ioanid;
Moderator : Cosmin Perta

Fără îndoială că basarabeanul Alexandru Vakulovski (născut în 1979, în plină epocă brejnevistă, la Antoneşti/Suvorov, azi Ştefan Vodă, orăşel în care tatăl său preda limba şi literatura română) ştie să fie vizibil în orice face şi spune. Prozator, poet, dramaturg, eseist, traducător, editor, gazetar, bloger efervescent (revista on line Tiuk, fondată împreună cu fratele său Mihail Vakulovski, a devenit un reper în publicistica românească), el „baleiază”, cu multă determinare, cu înverșunată ostentație, spaţiul româno-rus de la porţile Orientului sau, pentru unii, de la periferia Europei, supus invaziei unui nou capitalism sălbatic. Încearcă, în diferite forme, să se mențină la suprafață, să se dedice vocației. (Dar, fiindcă veni vorba de „polivalența” sa, fie-mi îngăduit să deschid o acoladă întrucât sunt convinsă că cititorul rar se-ntreabă din ce trăiește un scriitor cât de cât cunoscut. Oare din scris? În literatura română interbelică doar Mihail Sadoveanu și, în bună măsură, Liviu Rebreanu au reușit asta. În comunism, statul era un sponsor destul de generos cu cei care răspundeau la așa-zisa comandă socială, ca să nu spunem mai multe. Poetul Eugen Jebeleanu, care, într-un reportaj interbelic deplânsese soarta adolescentului Nicolae Ceaușescu, încarcerat politic, contractase de-a lungul anilor, prin Fondul Literar, împrumuturi nerambursabile însumând valoarea de-atunci a zece apartamente și tot atâtea autoturisme. Azi cine mai trăiește din scris? Vor fie existând câțiva, nu știu, sponsorizați, stipendiați, dar majoritatea sunt obligați să se susțină prin meserii intelectuale – profesori, editori, jurnaliști, analiști politici etc. etc. – să apeleze la mila sponsorilor. Și mă opresc aici, bănuind că, în calitate de român basarabean cu dublă cetățenie, Alexandru Vakulovski întâmpină dificultăți jenante, nevoit să „cerșească” succesul de public și bunăvoința editorilor, în general spoliatori.)

Debutul în proză are loc în 2002, cu romanul Pizdeț. Majoritatea cititorilor vor da cuvântului înțelesul lui necuviincios, din românește, din limbajul străzii. În realitate, el vine din rusește și înseamnă nenorocire, disperare. Drept e însă că autorul profită din plin de obscura mutație de sens în limba română. În acest roman, ca și în următoarele (Letopizdeț – 2004 și Bong – 2007) personajele vorbesc cum le e portul și se poartă cum le e vorba: agresivă, „porcoasă”. În ele ar trebui să vedem atât drama unei generaţii, cum s-a spus (Nichita Danilov), cât și graba afirmării, cu toate mijloacele care-i ies în cale, a unui desţărat ce mizează, cu patos uneori cam contrafăcut, pe melancolii generaţioniste. Componenta autobiografică a primului său roman ne-ar plăcea să credem că-i pur exterioară, iar după mărturisirile scriitorului chiar așa și este: naratorul vine pe lume într-un Chişinău năucit de nostalgia libertăţii, al cărei chip nu-l percepe decât vag, extrem de vag, tot acolo petrecându-şi adolescenţa mult dezinhibată, în mizerie şi haos moral, începând, fără nici un chef, studiile universitare pe care le continuă în România, la Cluj, oraş ostil, care-l respinge, dându-i motive în plus să-l urască. Atât în spaţiul ex-sovietic al Basarabiei, cât şi-n cel postdecembrist, al României, avangarda capitalismului nu-i, cu necesitate, afirmarea neîngrădită a omului,  bunăstarea, ci bine cunoscutele lui tare şi tot cortegiul de false libertăţi.

Romanul Pizdeţ, suntem avertizați„se dedică prietenilor mei, tuturor celor care au trecut peste această realitate (unii nu s-au mai întors)  – din disperare, din silă, din nemulţumire, de asemenea tuturor celor care vor citi această carte până la capăt”. Să ignorăm faptul că poate prietenii n-au trecut peste ci prin realitatea respectivă şi că refuzul întoarcerii nu-i cu necesitate o dramă, dacă nu cumva ni se sugerează că-i vorba de anihilarea lor totală. Dar s-a afirmat că Alexandru Vakulovski, în scrierea sa de debut, ar fi fost preocupat, la tot pasul, să epateze, să se plaseze în avangarda celor care sfidează bunul simţ prin limbaj grosier, fără perdea, frust, de adâncă şi necuviincioasă vulgaritate, aglomerând, tot acolo, argoul, jargonul şi o mulţime de basarabenisme. Da, aparent aşa e, dar probabil că autorul, mizând excesiv pe o estetică neagră, pe bulversarea cititorului, s-ar arăta dezamăgit să afle (poate, între timp, va fi şi aflat) că, în literatura română, acest mod extrem de dezinhibare avusese loc cu peste mai bine de-un secol în urmă, când Ion Creangă scrisese şi citise, în cercul select al Junimii, Povestea pulei, în care măscări cumplite îi sunt spuse, de la obraz, chiar Sfântului Petru şi Domnului ceresc, pogorâţi incognito pe plaiurile Moldovei, sau că, între războaie, organul reproducător masculin dăduse titlul unei reviste ce se voia de avangardă.

Tonul general al cărţii, întâmplările care ar aduce la lumină, uneori voit fără prea multă transfigurare artistică, „misterele” postcomunismului l-ar îndritui pe autor să fie considerat unul dintre cei care „simte enorm şi vede monstruos”. În realitate, el probabil că vede monstruos, fără să simtă mare lucru. Nu-i un reproș pentru că, nu spun deloc o noutate, în artă, în literatură, autorul nu-i obligat să ducă, la propriu, povara trăirilor eroilor săi. Dar, ceea ce probabil pentru unii ar fi un cusur estetic, este adesea supralicitarea poncifelor: „M-am născut într-o familie de genii: tata poponar beţiv şi mama curvă. Ideal pentru un fiu narcoman. Scenele din copilărie pe care mi le amintesc sunt pitoreşti: mama făcând sex în bucătărie cu dracu’ ştie cine – vecini, turişti, instalatori, profesori, colegi de serviciu etc. şi tata în altă cameră cu prieteni homălăi (homosexuali – n.n.), bând ţuică şi lingându-se. Probabil aveau mustrări de conştiinţă şi de-aia încercau să mă educe bine, ca să li se ierte scârnăvia lor de vină. Tata mă lua în braţe şi îmi vorbea rar explicându-mi că trebuie să fiu bun, să le sparg moacele colegilor dacă nu se poartă frumos şi că mă-ta-i curvă, scârba dracului, tâmpita etc. Mama mă mângâia pe cap şi zicea să nu supăr fetiţele să-mi fac temele să nu beau niciodată ca tat-to beţivanu’ dracului, pidarul, umflătura, cretinu’, idiotu’ etc. O copilărie de vis. Seara se termina întotdeauna cu o ceartă între părinţi. Pumni în bot, geamuri, farfurii sparte, tigăi în cap şi la urmă trânta liberă. Am avut zilnic un program de divertisment. În felul lor, babacii erau simpatici; îşi vedeau de treaba lor, mă mai băteau pe mine la cap un pic, porneau remuşcările şi treaba asta se termina cu o luptă fără reguli de toată frumuseţea. Înainte de a fi botezat de stradă am fost botezat ca orice copil într-o atmosferă de căldură familială”. Ironie amară, uneori ironie căznită…

Dar adolescenţa vine cu paşi repezi. O adolescenţă turmentată din toate punctele de vedere şi înstrăinată de sine: „Educaţia propriu-zisă mi-a adus-o strada. Ca şi prietenilor mei şi generaţiei mele […] Pentru a avea bani de o cola, apoi o bere, ţigări, votcă, eram nevoiţi să facem tot felul de rahaturi. Descărcat mașini, furt, bătut, meuți. Toate astea au fost brațele deschise ale vieții ce ne zicea printre dinții ei știrbi și murdari: ghini aț vinit, blea”. Tot viața îi îndeamnă la afaceri cel puțin dubioase: „cumpărat foarte ieftin de prin sate (s. n.) automate Kalașnikov și apoi vândut băieților care le duceau în România”. În această vânzoleală periculoasă „mișto a fost doar prietenia, chiar dubioasă”. Ca și pentru mulți alți tineri ai Estului, universitatea este o inutilă formă fără fond: cursuri plicticoase, profesori imbecili. Prioritate are tot strada, unde naratorul bea în neștire, „borăște” și fumează „travca”, iarba iluziilor bolnave, a creierului năclăit de neputință. Toate femeile pe care le cunoaște sunt curve. Când e vorba să se refere la cauza tuturor relelor, devine patetic: „Foamea, durerea, umilința, crima ne definesc pe toți. Numai crima poate șterge deșeurile rămase moștenire de la utopia U. R. S. S. […] Scârba și ura. Aveam sădite în noi scârba și ura. Noi nu mai vrem să fim rotați ca părinții noștri, nu vrem să zâmbim frumos când cineva ne fute”. Bineînțeles că tot ce spune e adevărat, dar trecerea bruscă și insuficient justificată estetic de la literatură la eseu și de-aici la manifestul politic afectează coerența întregului.

Coeziunea prieteniei face ca cei aflați între două lumi și două generații să trăiască, în egală măsură, într-un experiment istoric cu rădăcini firave în ceea ce au încercat hipioții, cu câteva decenii în urmă, și cu „trunchiul” în babilonia actuală a globalismului cinic și aplatizant. E drept însă că respingerea valorilor societății de consum se deosebește mult, în intenții și consecințe, de negarea, oricât de vehementă, a postcomunismului. Dacă, după consumarea protestului, tinerii maturizați ai Occidentului deveneau, la rândul lor, burghezi insensibili, directori de bănci și politicieni cinici, protestatarii din Est n-au aproape nici o șansă să trăiască măcar decent.

Odată cu apariția primului său roman s-a și instalat, în cercurile fals pudibonde, prejudecata că doar citând din textele lui Alexandru Vakulovski te faci părtaș la necuviințele acestuia sau, ca să întrebuințez un termen dur din comentariile unui critic tot din generația sa, că devii un vidanjor fără simbrie, că faci ceea ce faci din pura plăcere de a scormoni scârna. E cu totul nedrept să introducem acest criteriu artificial, fals, în valorizarea cărților lui Alexandru Vakulovski… Pentru că autorul are dreptate: cartea trebuie citită până la capăt…

„Noaptea trecută l-am visat pe Satan. Am visat toată noaptea. Era frumos și deștept. Era blond, tuns scurt, tânăr. Straniu, nu? Ni-l imaginăm întotdeauna pe Dumnezeu bătrân, pletos și bărbos. O imagine a cuiva obosit, îmbătrânit, niciodată vesel sau zâmbitor. E o erezie să ți-l imaginezi pe domnul dumnezeu reprezentat prin Tatăl, Sfântul Duh și Fiul, zâmbitor. Închid ochii și-mi imaginez. Mișto, încearcă și tu. Sau în pantaloni largi, tuns scurt, cu șapcă walkman. Cu tricou cu poza lui Marilyn Manson. Apropie-te de telefon mobil la care discută cu Jim Morrison. Apropie-te de telefonul lui să-i vezi numărul. L-ai văzut? E un tip tare, nu? Un Dumnezeu de care ai nevoie. Sună a publicitate pentru campania prezidențială. Asta e. Avem nevoie de un Dumnezeu. Un Dumnezeu pentru generația Nirvana, pentru generația 0. Generația Limp Bizkit, Sepultura, Cypress Hill, Aquamarin, Marilyn Manson, Zdob și Zdub, Eminem, Radioheald, Salman Rushdie, Dostoievski, Jean Michel Bosquait, Hagi, Federman, Maradona, Henry Miller, Nabokov, Ionesco, Tzara, Urmuz, Bitov. Sunt de-ai noștri, pe-ai voștri țineți-vi-i  vouă, că nouă nu ne trebuie! Cu dumnezeu înainte! Dumnezeul nostru în tricou, nu ăla din înjurături. Ăla e al vostru”. Nu uită să spună că a avut aceste viziuni după ce a fumat „joint”, diferite ierburi halucinogene și s-a dres cu votcă. Oricum, indiferent de iarba fumată, în relatare e vizibilă o structură onirică a cărei finalitate nu-i deloc străină de intenționalitatea estetică. Totul e dominat de o logică strictă, nevoia de un Dumnezeu al generației Neantului nu-i blasfemie ci opțiune intrinsecă a posibilei salvări de la căderea în păcatul de neiertat al vieții închinate Satanei.

Romanele lui Alexandru Vakulovski nu au aproape deloc coerență epică. Dar nu pentru că autorul n-ar fi în stare s-o realizeze ci întrucât, ni se sugerează, pentru narator și generația sa, viața bate literatura, aceasta din urmă e un drog prea ușor pentru a bulversa conștiințele. Melodrama e pentru alte vremuri… S-a spus că furia tinerilor în postcomunism ar fi canalizată, în mod fatal, spre autodistrugere. Așa pare, dar să ne reamintim de „furia” estetică și etică a celor  din noul roman francez, o etapă destul de scurtă în mentalitatea occidentală, care, apoi, prin englezul John Osborne, își îndemna congenerii să privească înapoi cu mânie. Ei bine, tinerii furioși din romanele lui Alexandru Vakulovski privesc înainte cu deznădejde, cu scârbă, considerându-se învinși fără luptă. Îi „cumințesc” drogurile, alcoolul și nodul în gât. Nu respectă cutume pentru că nu există nici un fel de cutume de care să se agațe. Libertatea drastic mutilată devine o grea povară. De aceea, absurdul salonard al tinerilor furioși din Occident li se pare o gravă contradicție în termeni.

Suflul globalizării se simte și-n ungherele ascunse ale acestor teritorii ce par ale nimănui, deși forțe cumplite se ciocnesc pentru a le acapara cu armele dintotdeauna ale dezinformării și mizeriei. Degeaba încercăm să ne purtăm la Roma ca romanii iar la Londra ca valeții marilor familii, dacă la Chișinău, Cluj și București adâncim mizeria morală în toate straturile sociale, un drog mult mai periculos decât marijuana…

Fără îndoială că autorul are o mare plăcere să-și bulverseze cititorul. O face de câte ori poate și prin toate mijloacele. Fără să fim avertizați în vreun fel în scrierile anterioare, aflăm, de pildă, după apariția romanului Bong (2007), că acesta reprezintă ultima parte din trilogia (s. n.) Letopizdeț, cea de-a doua fiind Letopizdeț – Cactuși albi pentru iubita mea. Dar, surpriză: chiar în comunitatea nesupușilor estetici din România, cel care trecuse Prutul alăturea cu Podul de Flori, de la începuturile romantice ale relațiilor româno-basarabene, este hărțuit fără milă. Căința vine ceva mai târziu, poate prea târziu: „E un om peste care au trecut multe necazuri. Țara asta (România  – n. n.) l-a chinuit cum l-a chinuit și cealaltă; de fapt, nu țările, ci instituțiile lor așa-zis democratice. Le-a ucis în cărțile lui, le-a înjurat, le-a descompus și, până la urmă, a găsit puterea să meargă mai departe…” Concret, despre ce e vorba? După informațiile fratelui său Mihail Vakulovski, Alexandru venise în România, locuind la București, Cluj, Brașov, în așteptarea acordării cetățeniei. Dar, în loc de asta, după expirarea permisului de ședere temporară, în martie 2009, este amendat și expulzat, interzicându-i-se revenirea în țară timp de doi ani și jumătate. La aceasta se adaugă și ingratitudinea confraților. Zvonul că Mircea Cărtărescu s-ar fi opus ca el să primească o bursă de studii în Germania nu pare fără temei… Nu trece însă decât un an, din cei doi ani și jumătate de „penitență”, la data de 22 februarie 2010 el fiind chemat să depună jurământul de credință față de România. Reacția este în tonul atitudinii sale de etern răzvrătit: „Vreau cetățenia pentru că o merit, nu pentru a mă întoarce în România”.

Departe de a fi doar „culegeri” de înjurături, fotografii mișcate și adesea supraexpuse ale unei realități deplorabile, răni deschise ale unei realități purulente, cărțile sale curg una dintr-alta, timpii verbelor sunt aleatorii iar personajele aleargă unul în căutarea eului dezarticulat al celuilalt, în speranța realizării spontane a solidarității izbăvitoare. Recunoaște că pentru a-și putea da seama de efectele devastatoare ale drogurilor, a fumat joint-uri, că „nici un alcool nu e mai bun decât marijuana”, precizând totodată că „nu poți confunda un roman cu o carte de memorii, așa cum au făcut mulți cu romanul meu”. (Se referă mai cu seamă la Pizdeț.) Totuși, vrând parcă să mai atenueze furia pe care o provocaseră romanele sale, promite, în viitoarea carte, o schimbare de macaz: va scrie un roman care „începe undeva în timpul lui Dimitrie Cantemir”, continuând în viitorul României Mari, naratorul fiind „un cioroi”. Ce va fi oare, o pastișă a confruntării dintre inorog și corb, ca la autorul Istoriei ieroglifice? Vom vedea… Teama noastră e însă ca, luându-se la trântă cu mari capodopere de-acum câteva secole, să nu rescrie cu stângăcie un traseu glorios.       

 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest