CĂRŢILE ESTULUI Călătorii iniţiatice

Leonid

Apariţia romanului O vară la Baden-Baden de Leonid Ţîpkin, în 1981, justifică, în bună parte, superlativele care l-au însoţit, ca şi cele rostogolite în timp. Doar în bună parte, după cum voi încerca să arăt ceva mai jos… Până atunci, trebuie să menţionez că romanul are o istorie discretă pe care merită s-o cunoaştem. Este singura carte de literatură a lui Ţîpkin (în calitate de medic şi cercetător a publicat peste o sută de articole şi volume de specialitate), a apărut în străinătate, înainte ca autorul să se poată bucura de eveniment, dar fără a fi circulat în samizdat, ca multe dintre operele scriitorilor sovietici respinse de aparatul represiv comunist, întruchipat mai ales de instituţia cenzurii. De altfel, Leonid Ţîpkin nici măcar n-a încercat să-şi publice cartea în ţara pe care n-a părăsit-o niciodată. Frica lui de o confruntare cu structurile represive, pe care n-a prea exprimat-o, aceasta fiindu-i mai mult atribuită, nu se justifică întru totul, O vară la Baden-Baden nefiind un protest antitotalitar. Cu unele mici retuşări, care n-ar fi afectat deloc valoarea întregului, cartea putea fi publicată chiar în condiţiile de-atunci.

Din multe puncte de vedere (temă, caracterologie, intensitatea sentimentelor, mentalităţi) romanul lui Leonid Ţîpkin este canibalic. Se hrăneşte cu frenezie din viaţa şi opera lui Feodor Dostoievski pe care, în final, îl supune oprobriului din pricina antisemitismului său. Că, la rându-i, scrierea lui Ţîpkin are parfum de capodoperă, ceea ce ar fi de natură să anuleze, măcar în parte, unele întunecimi ale motivaţiei (doar harul e sfânt, nu-i aşa?), sporeşte interesul pentru acest roman singular. Asta cu atât mai mult cu cât teme dostoievskiene „demonice” (Ion Ianoşi), cum ar fi jocurile de noroc şi dragostea mereu pe marginea prăpastiei, într-o perpetuă tentativă de aruncare în gol, sunt nu doar trăiri tensionate ale marelui scriitor, pândit de bătrâneţe, ci şi „istorii” sublimate, ca cele din romanul Jucătorul.

După cum bine se ştie, într-un roman, prin forţa lucrurilor operă de ficţiune, chiar dacă autorul se referă la personaje reale şi evenimente atestate istoric, efortul exegetului nu trebuie să se îndrepte neapărat spre stabilirea cu exactitate a ceea ce-i real şi ce-i inventat. Chiar dacă scriitorul îşi propune să nu se abată de la viaţa reală a persoanelor/personajelor, în procesul elaborării operei, acestea scapă de sub control, de cele mai multe ori urmându-şi propriul destin, dictând, în mare măsură, trama respectivei opere. Nici în cazul lui Ţîpkin, lucrurile nu stau mult altfel, el topind, în povestirea sa, destinul unor oameni reali, urmând, în bună măsură, filonul documentar, adică jurnalul Annei Grigorievna şi atmosfera din romanul lui Dostoievski Jucătorul, chiar dacă Susan Sontag are unele îndoieli că această carte l-ar fi obsedat pe autorul romanului O vară la Baden-Baden. Publicat în 1866, Jucătorul este, prin forţa lucrurilor, un reper biografic al relaţiei lui Dostoievski cu viitoarea lui soţie, cu multe dintre cele ce se vor întâmpla în continuare în viaţa sa. Se înţelesese cu un editor speculant să-i predea două romane până la sfârşitul acelui an. Dar el încă scria la ultimele capitole din Crimă şi pedeapsă, iar la 1 octombrie nici nu începuse Ruletenburg/Jucătorul. Dacă nu le preda pe amândouă, era în pericol ca, timp de nouă ani, să cedeze editorului toate drepturile băneşti ale scrierilor sale. O catastrofă! Dar, de la 4 octombrie, Dostoievski începe să lucreze la ambele romane, în paralel, dimineaţa la unul, seara la altul, pentru Ruletenburg angajând o stenografă, pe Anna Grigorievna. E drept că scriitorul avea în minte romanul stenografiat în 1866, încă din 1863, dar, cu toate acestea, tensiunea în care lucrează cei doi e cumplită. Însă doar după douăzeci de zile de încordare pentru amândoi, romanul este gata, salvându-l pe autor de închisoarea datornicilor. Insolita aventură se prelungeşte, stenografa şi scriitorul căsătorindu-se şi pornind într-o istovitoare călătorie de nuntă.

De-a lungul timpului, cercetătorii ruşi, sovietici şi occidentali au identificat, în opera lui Dostoievski, personaje cu grea încărcătură autobiografică. Englezul R. Hingley, de pildă, e atât de zelos, încât în fiecare scriere dostoievskiană îl zăreşte, într-un personaj sau altul, mai mult sau mai puţin bine conturat, pe autor; chiar şi-n cele la care ne-am fi aşteptat mai puţin, precum nuvela Gazda, scrisă în tinereţe. Înclin să-i dau dreptate, tânărul Ordînov, fiind, în bună măsură, chiar tânărul Dostoievski, mult introvertit, izolat de lume şi uneori de sine, apăsat de o teribilă frenezie interioară. Totuşi nu-mi dau prea bine seama dacă Tîpkin a vizat direct şi operele tinereţii, dar există, cu siguranţă, un paralelism între cele două personaje mistuite de dragoste, înrobite de admiraţie din romanul lui Ţîpkin şi Jucătorul lui Dostoievski. E posibil ca Anna Grigorievna, adânc impresionată de jertfa tânărului Alexei Ivanovici pentru Polina, din Ruletenburg/Jucătorul, să se fi hotărât să urmeze şi ea, în relaţia cu marele scriitor, calea sacrificiului necondiţionat. Dar aceasta-i o temă colaterală, cel care patronează destinele eroilor fiind demonul ruletei: „Dostoievski a frecventat asiduu tripourile, mânat de pasiunea jocului şi de dorinţa redresării situaţiei financiare, tot timpul precară; a fost obsedat de ideea câştigului calculat matematic, deşi mai toate tentativele i-au eşuat dezastruos” (Ion Ianoşi). În Jucătorul, Alexei Ivanovici, în unele împrejurări un alter ego al scriitorului, îşi exprimă convingerea că ruleta este o patimă murdară…

Cum spuneam, O vară la Baden-Baden este o carte despre Feodor Dostoievski, despre omul chinuit Feodor Dostoievski, scrisă de un doctor evreu din Uniunea Sovietică. E important să ştim că autorul a fost doctor, adică om instruit, la curent cu psihanaliza, instrument pe care-l foloseşte cu mult discernământ, dar şi că-i evreu, autorul Demonilor (sub al cărui duh Ţîpkin îl identifică cel mai des) fiind considerat antisemit. Acesta pare a fi privit de unii exegeţi ca fiind nodul gordian al romanului, călătoria naratorului de la Moscova la Leningrad şi a autorului cărţii Oameni sărmani spre Baden-Baden, oraşul jocurilor de noroc, al iluziilor pierdute, părând a justifica adânca nedumerire a lui Leonid Ţîpkin din final: „Răsfoiam la lumina pâlpâitoare ce cădea, de sub abajurul verde, penultimul volum al lui Dostoievski, care cuprindea Jurnalul scriitorului pe anul 1877 sau 1878, până ce am dat de articolul dedicat special evreilor – chiar aşa se intitula: Chestiunea evreiască; n-am fost surprins când l-am descoperit, pentru că el trebuia undeva să-i concentreze la un loc pe toţi jidanii, jidănuşii, jidănuţii, puii de jidani pe care i-a presărat cu atâta dărnicie prin romanele sale; aşa este, de pildă, Liamşin din Demonii, care face pe saltimbancul şi urlă de frică; apoi arogantul şi, în acelaşi timp, fricosul Isai Fomici din Amintiri din Casa morţilor, care nu se sfieşte să împrumute bani tovarăşilor de ocnă cu dobânzi exorbitante; aşa este pompierul din Crimă şi pedeapsă, cu aerul lui de veşnică tristeţe şi ursuzenie, care s-a imprimat pe chipurile tuturor celor din neamul evreiesc şi cu pronunţia lui ce stârnea râsul, reprodusă în roman cu o plăcere deosebită; pe urmă jidanul care răstigneşte copilul unor creştini după care îi taie degetele şi se delectează cu suferinţele bietului copilaş (povestirea Lizei Hohlakova din Fraţii Karamazov); cel mai adesea, aceştia sunt cămătari anonimi, precupeţi sau pungaşi, care nici măcar nu sunt descrişi, ci pur şi simplu sunt numiţi jidani, dar cel mai adesea sunt nume comune, substantive care denumesc trăsături josnice şi cele mai ticăloase ale firii umane; nu este deloc surprinzător că autorul acestor romane s-a pronunţat în legătură cu această temă, expunându-şi, în sfârşit, teoria – de fapt, nu era o teorie propriu-zisă, erau doar nişte argumente şi mituri antisemite arhicunoscute (dar care nici astăzi nu sunt perimate); transferul aurului şi briliantelor în Palestina, evreimea mondială care a cuprins cu tentaculele ei rapace aproape toată lumea, exploatarea nemiloasă a ruşilor de către evrei, evreii care împing ruşii la băutură, ceea ce face imposibilă acordarea de drepturi egale evreilor, altfel ruşii vor fi definitiv distruşi etc. Citeam şi tremura inima în mine…” (trad. Nicolae Iliescu). Însă nu doar evreul Ţîpkin simte o atracţie „împotriva firii” spre Dostoievski, ci şi mulţi alţi istorici şi critici literari evrei, pe unii dintre aceştia autorul romanului O vară la Baden-Baden amintindu-i în final: Leonid Grossman, Dolinin, Zilberstein, Rozemblum, Kirpotin, Kogan, Fridlender, Bregova, Borşcevski, Hozenpud, Milkina, Hus, Zundelovici, Şklovski, Belkin, Bergman, Sorkina Dvosia Lvovna) „care deţin monopolul studierii moştenirii literare a lui Dostoievski”. Afirmaţia lui Susan Sontag, din prefaţa romanului, că „unica (s.n.) explicaţie pe care ne-o propune Ţîpkin este dragostea evreilor pentru literatura rusă” se dovedeşte cel puţin derutantă. Desigur, nu putem nega acest ataşament, adăugând chiar că rusa era limba în care ei scriau, iar literatura rusă, prin prestigiul ei, le oferea şansa afirmării. Cecitatea lui Sontag e cu atât mai inexplicabilă cu cât, pentru Ţîpkin, premisa majoră a raţionamentului care justifică respectivul ataşament este alta: „dorinţa (evreilor – n.n.) de a se adăposti în spatele lui, ca şi cum ar fi constituit pentru ei un paşaport de liberă trecere – ceva cum ar fi convertirea la creştinism sau crucea zugrăvită pe poarta casei unui evreu în timpul unui pogrom; de altminteri, nu trebuie exclus nici dinamismul evreilor care se remarcă mai ales când e vorba de cultura rusă şi păstrarea spiritului naţional rus, ceea ce, altfel, se potriveşte cu ipoteza precedentă”. Această lungă şi aplicată incursiune în conştiinţa traumatizată a lui Ţîpkin are şi-un final care explică multe. „Tremura inima în mine, sperând să văd măcar o rază de lumină în aceste reflecţii pe care le puteai auzi din gura oricărui extremist reacţionar” – mărturiseşte naratorul, făcându-ne să ne îndoim că ar fi avut compasiune pentru „bolnavul” Dostoievski, că Ţîpkin ar empatiza inexplicabil cu extremistul, cum citim adesea în unele studii despre romanul O vară la Baden-Baden. Desigur, meritul Susanei Sontag, editor de mare suprafaţă şi profunzime, este de a fi scos la lumină un roman care nu poate fi nicidecum ignorat, scris de un autor surprinzător de talentat.  

Dar să revenim la „paşaportul de liberă trecere” pe care-l evocă Ţîpkin. Suntem oare îndreptăţiţi să ne întrebăm dacă şi el va fi intenţionat, prin O vară la Baden-Baden, să se adăpostească în spatele lui Dostoievski? Cei citaţi chiar de el sunt critici şi istorici literari, exegeţi, majoritatea oameni de litere, folosind, prin forţa lucrurilor, un registru de interpretare specific. Să ne reamintim însă că romanul a apărut postum, că autorul n-a făcut nici un demers pentru a-l publica în Uniunea Sovietică. Şi, în plus, ceea ce este mai important, în pofida a ceea ce s-a afirmat despre pasiunea autorului pentru marea literatură rusă în general, pentru autorul Demonilor în special, Ţîpkin nu-i deloc un admirator al filorusului Dostoievski şi, cum s-a văzut, nici al operei sale în integralitate. Dimpotrivă, omul care călătoreşte, în secolul al XIX-lea, de la Moscova la Baden-Baden pentru a se redresa financiar jucând mica avere a tinerei lui neveste la ruletă este, în viziunea lui Ţîpkin, un monstru. Ţîpkin n-are nici un fel de compasiune pentru el, nu-i iartă manifestările tiranice (cu soţia şi cu cei pe care-i poate domina), lipsa de demnitate (în raporturile cu confraţi ca Turgheniev şi Goncearov, autorul lui Oblomov, cu eventualii binefăcători),  laşitatea, compromisurile de orice fel. După cum se ştie, Nietzsche afirma că Dostoevski este „singurul” de la care a învăţat ceva „în materie de psihologie”. Ei bine, despre Ţîpkin am putea spune că este printre puţinii care a încercat să înveţe ceva despre psihologia lui Dostoievski, despre teribilele contrarii ale personalităţii acestuia. Ca atare, originalitatea sa nu rezidă nici în lungimea frazei (măsurători de-acest fel s-au făcut şi la Joyce, la Saramago şi la alţii, după ei) sau în mişcarea sus-jos pe portativul memoriei (timpul trăit de cuplul Fedia şi Ania, intersectat cu timpul trăit de narator), ci în modul, într-adevăr rar, în care captează şuvoiul trăirilor (iubire, ură, admiraţie, umilire, pizmă) din trecut şi din prezent, dându-le aceeaşi direcţie. De aceea, unii ar putea considera că ticăloşia antisemită a „reacţionarului” Dostoievski (neîndoielnic reală), care-l sugrumă de indignare pe Tîpkin, e pur şi simplu adăugată. Romanul începe şi se edifică strălucit ca operă literară, sfârşind într-un eseu care bulversează echilibrul capodoperei. De aceea, mă îndoiesc că Susan Sontag are dreptate în sugestia că acesta ar fi modul cel mai potrivit în care trebuia să se termine romanul lui Leonid Ţîpkin, oricât de fierbinte ar fi „teza” antisemită.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest