Carl Schmitt, politica și puterea

Care este centrul de gravitație al filosofiei politice a lui Carl Schmitt? Cred că l-am surprins într-o zi în care mă plimbam cu el la Plettenberg și îl întrebam asupra poziției sale față de Republica de la Weimar. ”Constituția de la Weimar, mi-a spus, a fost frumoasă, aproape perfectă din punct de vedere juridic, dar prea frumoasă pentru a fi și politică. Ea a eliminat politica în contul unei constituții ideale, în mod abstract ideală. Prin natura lucrurilor o constituție trebuie să fie politică. Ce să faci din punct de vedere politic dintr-un text care elimină dintr-odată politica, adică exercițiul deplin al puterii?” Fiindcă am reflectat îndelung la aceste cuvinte, avansez cu titlu de ipoteză o interpretare a gândirii lui C. Schmitt care arată actualitatea acesteia. Este imposibil să exprimi o voință realmente politică dacă de la bun început se renunță la utilizarea mijloacelor normale ale politicii, adică puterea, constrângerea și, în cazurile excepționale, violența. A acționa politic înseamnă a-ți exercita autoritatea, a-ți manifesta puterea, altfel riști să fii depășit de o putere rivală care înțelege să acționeze din plin din punct de vedere politic. Altfel spus, orice politică implică puterea; ea constituie unul dintre imperativele sale. În consecință, a exclude de la bun început exercițiul puterii înseamnă a acționa împotriva legii însăși a politicii, făcând de exemplu dintr-un guvern un simplu loc de consultare sau o simplă instanță de arbitraj după exemplul unui tribunal civil. Logica însăși a puterii vrea ca ea să fie putere și nu neputință. Și, fiindcă prin esență politica reclamă putere, orice politică ce renunță la aceasta din slăbiciune sau din juridism încetează de asemenea să mai fie realmente politică, fiindcă încetează să-și îndeplinească funcția sa normală datorită faptului că devine incapabilă să protejeze membrii colectivității cu care este însărcinată. Problema nu este deci pentru o țară aceea de a poseda o constituție juridic perfectă și nici de a fi în căutarea unei democrații ideale, ci de a-și asigura un regim capabil să răspundă dificultăților concrete, să mențină ordinea suscitând un consens favorabil inovațiilor susceptibile de a rezolva conflictele care apar în mod inevitabil în orice societate. Din acest punct de vedere, critica Republicii de la Weimar făcută de Carl Schmitt nu pornește deloc dintr-o intenție ostilă acestui regim, ci din grija de a-i da autoritatea suficientă pentru a duce o politică eficace. Acest lucru reiese clar din lucrarea Legalität und Legitimität publicată cu doar câteva luni înainte de venirea la putere a lui Hitler. Era vorba, așa cum declara Schmitt însuși, despre o ”tentativă disperată pentru a salva regimul prezidențial, ultima șansă a Republicii de la Weimar, în fața unei jurisprudențe care refuza să pună problema constituției în termeni de amici și inamici”. Pe fond, în numele unei false concepții despre legalitate, apărătorii privilegiați ai Constituției de la Weimar au permis finalmente lui Hitler să vină la putere în mod legal.

Pentru a înțelege concepțiile lui Carl Schmitt trebuie deci să te întorci în epoca în care s-a format gândirea sa politică, în contact cu Max Weber (1), când el a publicat primele sale opere de analiză politică. Era chiar epoca în care guvernul german, neputincios în a-și asigura mijloacele politicii, era la cheremul puciurilor succesive și al presiunilor exterioare care au condus la ocuparea Ruhr-ului. Puterea încerca să compenseze neputința la care se condamnase de unul singur înmulțind promisiunile vagi care tindeau să înlocuiască democrația politică cu democrația socială, aceasta din urmă fiind prezentată ca democrația ideală, cea care ar fi trebuit să existe și în care etica ar fi reglat mai bine dificultățile decât autoritatea și puterea. Pentru Carl Schmitt, o democrație nu putea fi socială decât dacă era mai întâi politică, adică dacă accepta din plin imperativele și servituțile politicii. El nu a fost totuși niciodată partizanul unei puteri nelimitate – el era prea jurist și prea specialist în dreptul constituțional pentru a susține o atare aberație – dar refuza o politică care excludea adevăratul joc politic și spera să se mențină cu cuvinte de ordine goale privind pacea, progresul social sau viitorul socialismului. Era vorba despre o politică a non-politicii (Politik des Unpolitischen) care nu putea duce decât la cea mai rea dintre politici, în lipsa asumării responsabilităților sale. Carl Schmitt a pus problematica politicii în categoriile lui Hobbes, așa cum o arată de o manieră caracteristică textul următor: ”De ce oamenii își dau consimțământul puterii? În unele cazuri din încredere, în altele din teamă, uneori din speranță, alteori din disperare. Tot timpul însă ei au nevoie de protecție și caută această protecție în putere. Văzută din punctul de vedere al omului, legătura dintre protecție și putere este singura explicație a puterii. Cel care nu posedă puterea de a proteja pe cineva nu are nici dreptul de a cere supunerea (2)”. Acest mod de a pune problema politicii suscită evident alte probleme pe care nu le vom ridica aici, fiindcă scopul nostru este de a prezenta gândirea lui Carl Schmitt.

(1) Nu este niciun dubiu că adevăratul fiu spiritual al lui Max Weber este Carl Schmitt. Chiar adversarii săi recunosc lucrul acesta, în ciuda ironiei lor, de exemplu J. Habermas la congresul Weber de la Heidelberg din 1964.

(2) Schmitt, Gespräch über die Macht und den Zugang zum Machthaber, Pfullingen, 1954, p. 11.

 

Textul este extras din prefața la Noțiunea de politic (La notion du politique, Carl Schmitt, éd. Flammarion, 2009, pp. 14-17)

Trad. Cristi Pantelimon

http://www.voxnr.com/3311/carl-schmitt-politique-puissance-julien-freund

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *