Caracter Unional

UE

Despre caracterul cuiva se spune ca el se vădeşte la nevoie. Despre caracterul Uniunii, la fel putem spune, în situaţii de criză se relevă ca atare.

Bine a numit cine a numit Uniunea Europeană „domnişoară”! Domnişoară atrăgătoare, de toată lumea dorită, cu promisiuni de voluptăţi nemaiîntâlnite. Evenimentele din Ucraina însă au convins până şi pe cei care încă nu erau convinşi că voluptăţile nu sunt pentru toată lumea. Pentru toată lumea sunt condiţiile (pardon, condiţionalităţile) şi capriciile domnişoarei.

La Vilnius, Ianukovici a spus „pas” acordului de asociere al Ucrainei cu Uniunea. Era prima dată când un pretendent întorcea spatele domnişoarei. Obişnuită ca ea să pună condiţii – cât de firesc i-o fi fost să ceară eliberarea Iuliei Timoşenko! – şi să întoarcă spatele, s-a simţit extrem de ofuscată. Aşa ceva nu se face, drept urmare ţâfnoasa a trecut la răzbunare, stârnind revolta „spontană”. Lupta nu se ducea însă doar cu Ianukovici, ci cu o mamă Rusie prea puţin dispusă să se lase intimidată de răzgâielile alintatei. Mai mult, mama Rusie a trecut la fapte, sărind peste orice etapă a condiţiilor, termenelor, graficelor… lansând provocări concrete domnişoarei. Şi-o fi zis apoi maica în sine: „Zeci de ani, Ucraina s-a încălzit la gaz ieftin rusesc. Acum vrea Uniunea. Să se ducă la Uniune!”, şi a dublat preţul la gaz. Reacţia domnişoarei nu a întârziat să apară, vădindu-i mai mult ca niciodată caracterul. După toate promisiunile, ne-am fi aşteptat să găsească rapid o cale de alimentare a Ucrainei cu gaz din altă parte, să arate maicii de ce este ea în stare. Când colo… poftim caracter!… încearcă s-o tragă pe maică de urechi, arătându-i ceea ce veterana nu înţelesese până atunci, că provoacă o criză economică gravă în Ucraina. Pe cine încearcă să mai păcălească domnişoara, nu ştim. Ştim doar că pe mama Rusie ieşirile domnişoarei n-o mişcă cu nimic, nici măcar de-ar dialoga în lacrimi. Moscova nu crede în nimic în afară de fapte. Fapte de care domnişoara Uniune nu e în stare (pentru alţii).

Căci Uniunea Europeană a fost de la început, şi este şi astăzi, o grupare de state din vestul Europei care-şi văd exclusiv de propriile interese. Sub sigla unei Comunităţi Europene a Cărbunelui şi Oţelului, astăzi înţelegem că în 1951 demara un imperialism mascat, în căutare de resurse, pieţe de desfacere şi forţă de muncă (personal, n-am înţeles niciodată conceptul de „mână ieftină de lucru”. Pe cel de „sclav”, da.). Nu întâmplător, cam în aceeaşi perioadă ia sfârşit epoca colonialistă, ceea ce priva Occidentul de resursele cu care istoria îl obişnuise. Imperialismul nu putea fi decât mascat, Comunitatea botezată şi rebotezată prin tot felul de tratate neavând destulă forţă militară. Câtă vreme lupta celor puternici a fost nedecisă, tendinţele imperialiste ale Comunităţii au rămas mai degrabă inactive, la adăpostul partenerului transatlantic. Când drumurile estice s-au deschis, a început marea ofensivă Unională. Ofensivă printr-o tehnică nouă, neexperimentată încă, dar care avea să dea roade până la rateul cu Ucraina: lucrurile trebuiau dirijate în aşa fel, încât ele să pară ca o dorinţă fierbinte de integrare a statelor care urmau să fie cucerite la organismul Unional. State care, după ce vor fi trecut prin nenumărat teste şi furci caudine, urmau în sfârşit să fie „acceptate”, şi să accepte în continuare condiţia de vasalitate, drept mulţumire pentru mărinimia Uniunii.

Sunt şapte ani de când România şi Bulgaria sunt „membre” Unionale. Numiţi-mi o singură voluptate pe care domnişoara a lăsat-o să se scurgă către ele. Eu unul, n-o găsesc! Nu-mi rămâne decât să mă consolez, ca mulţi atâţia alţii, cu gândul că, într-adevăr, e rău, dar fără Uniune ar fi fost şi mai rău. Şi pe vremea comunismului mulţi oameni de bună credinţă se consolau asemănător; la catastrofa din jurul lor, răspundeau cu gândul că până la urmă, per total, bilanţul este pozitiv.

Pe acest fond, preşedintele Traian Băsescu ar trebui să fie prudent. Dar el ori nu înţelege, ori se face că nu înţelege! La situaţia creată în Ucraina, replicile unui stat din ce în ce mai lipsit de relevanţă ca personalitate în geopolitica actuală mai bine să fie şi ele la fel de lipsite de relevanţă, legate de „necesitatea dialogului”, „soluţii paşnice”, respectare a tratatatelor”, „diplomaţie” etc., prin care vorbeşti fără să spui nimic. Iar mai târziu, nu poţi fi acuzat de nimeni. În schimb, discursul pătimaş al preşedintelui este plin de o „Românie” care „se opune”, „condamnă”, „nu este de acord”, „nu recunoaşte”…, de parcă ar fi principala forţă a Uniunii şi din NATO. Bineînţeles, reacţia Rusiei nu a întârziat să apară. Tradusă neaoş, ar fi „Taci, că nu te-a deranjat nimeni!”. O reacţie deocamdată blândă, dar cu un avertisment că data viitoare nu va mai fi aşa, că data viitoare, atât Moscova, cât şi Bucureştiul, vor avea de pierdut. Exprimare elegantă; nimeni nu înţelege ce ar avea de pierdut Moscova. În schimb, Bucureştiul, cu o dependenţă comparabilă cu a Ucrainei de gazul rusesc, sigur va avea de pierdut. Situaţie în care probabil domnişoara Uniune îşi va permite să tragă încă o dată maica Rusie de urechi, atenţionând-o că provoacă o criză economică majoră în hotarele sale.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest