Calendar românesc: 7 ianuarie. Tontoroiul femeilor sau bacanalele româneşti

Doamnelor, domnilor, dar mai ales, doamnelor sau, după vechea cuvântare, dragi neveste, de Sfântul Ion (despre care foarte bine ar fi dacă ne-ar povesti cineva mai multe astăzi), în România de demult şi de sud-est se ţinea o zi mare: Ziua femeilor, cunoscută pe alocuri şi ca Tontoroiul femeilor sau Iordănitul femeilor. Se ţinea pe 7 ianuarie, adică imediat după Bobotează şi presupunea, desigur, un fel de „iordănit” sau de „aghesmuire”, exclusiv feminine. Nu ignoraţi ghilimelele şi nu vă lăsaţi conduşi în eroare de umilinţa asociată figurii feminine în societăţile primitive, precum cea a ţărănimii române. Căci nu despre smerenie şi lepădarea de păcate era vorba la acest prilej, ci despre ignorarea oricărei virtuţi, despre ştergerea oricărei umilinţe, despre anularea oricărei alte autorităţi decât cea a nevestelor dezlănţuite. Menadele vechii Elade îşi trăgeau numele de la starea de nebunie, de abolire a judecăţii şi de întunecare a raţiunii, judecata şi raţiunea fiind, de altfel, atributele preţioase ale masculinităţii întemeietoare, civilizatoare, ordonatoare. Slujitoarele lui Dionysos se întâlneau noaptea în petreceri prin care neînfrânarea şi dezordinea erau metodele cu care readuceau în punctul iniţial lumea confiscată şi raţionalizată de bărbaţi. Atât de violente le erau dezlănţuirile, încât bacanalele au fost interzise la Roma printr-un senatus consultum în 186 î. Hr. Printr-o misterioasă filiaţie, la începutul secolului al XX-lea, ele mai puteau fi recunoscute, ca rudimente, desigur, în obiceiul unor românce de a petrece în ziua Sfântului Ion, poate nu întâmplător tocmai acel sfânt care a uzurpat-o pe Maica Domnului, cum povesteşte un întreg ciclu de balade tulburător de frumoase, sfântul care îi ia copilul pentru a-l boteza în legea Tatălui. În religia populară românească, în bizară împletire cu smerenia şi purificarea adusă de sărbătoarea creştină a Bobotezei, Ziua femeilor este adâncirea în haos, în neînfrânare şi reiterarea vechii suveranităţi a femeii-stihie, creatoare în dezordine, dar (tocmai de aceea?) singur izvor de viaţă.

Iată şi descrierea evenimentului, în viziunea etnologului Ion Ghinoiu:

„Femeile se adunau în cete de 7-30 de persoane la o gazdă unde aduceau alimente (ouă, făină, carne) şi băutură. După ce mâncau şi beau din belşug, spunând că „se iordănesc”, cântau, jucau, chiuiau, ieşeau pe drum unde ridicau în sus bărbaţii ieşiţi întâmplător în cale şi îi duceau cu forţa la râu sau la lac ameninţându-i că-i aruncă în apă dacă nu se răscumpără cu un dar, de obicei cu o vadră de vin, se urcau mai multe pe o grapă trasă de celelalte femei şi stropeau cu apă pe cei întâlniţi etc. De Ziua femeilor normele de bună-cuviinţă ale satului tradiţional erau abolite, iar excesele de băutură şi petrecerile peste măsură tolerate. Femeile de considerau în această zi mai „tari” decât bărbaţii şi cu mai multe drepturi decât aceştia: lipseau de acasă, chefuiau, făceau ce îşi doreau, se distrau fără să dea cuiva socoteală”. (Obiceiuri populare de peste an, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997)

În comparaţie cu asta, ce gust mai are, dragi neveste, acel 8 martie, zi a femeii emancipate şi singure (de parcă cineva s-ar teme încă de adunarea femeiască!), când aşteptăm, inevitabil nemulţumite, searbăda recunoştinţă a soţilor noştri pentru temporarul armistiţiu încheiat între noi şi ei? 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest