Bor: a doua inimă de aur a spațiului românesc

Bor este un orășel minier din inima Timocului, regiunea de la sud de Dunăre care are ca axă râul Timoc. Până la prăbușirea Imperiului Otoman, locuitorii acestei zone comunicau liber, Timocul și Dunărea nefiind o stavilă, dimpotrivă, apa fiind infrastructura unei logistici înfloritoare. Majoritatea locuitorilor din Timoc sunt români, care nu sunt recunoscuți ca atare, nici de statul sârb, nici de statul bulgar. Numărul total estimat al acestora este de circa 300 mii în Serbia și aprox. 200 mii în Bulgaria. Urgența în aceste comunități o constituie școala și slujba în limba română. În nici una din aceste state „vlahii” nu au dreptul de avea ore în limba română. În nici una din aceste zone statul român nu are o politică coerentă de suport, și, în consecință, manevrele de divizare și de punere la respect a liderilor comunităților locale sunt tot mai agresive. La Vidin, reprezentantul României este un grec care face afaceri transfrontaliere cu semințe, în timp ce directorii școlilor care au încercat să inițieze ore cu predare în limba română au fost chemați la Sofia și amenințați cu pierderea posturilor. Serbia, care face joc de scenă pentru că dorește să intre în UE, a rejectat permanent demararea predării în limba română în Timoc, deși la nivel de președinte și de prim ministru a promis acest lucru în repetate rânduri.  
 Bor
Dimineața de sub răsărit, 19 octombrie.
Aproape că sunt invidios pe sirena de la Combinatul din oraș, unul dintre cele mai mari din Estul Europei, de fapt unul dintre ultimele rămase în picioare: de aici Serbia își extrage aurul, argintul, cuprul și tot aici îl și prelucrează. Practic, orașul modern a fost construit în jurul combinatului. Iar orașul este jumătate românesc, conform datelor neoficiale. Bor are peste 30 000 de locuitori. 

În prezent, Bor este un orășel-capsulă: îngrijit, dar cu modernitatea înghețată undeva, între 1980-1990. Războiul și „reformele” de după 1989 au oprit evoluția firească, orașul trecând prin timp, cumva, pe sub o pojghiță de relativă încremenire, prin care răsar cu sfială trimiteri către astăzi: un magazin tip hipermarket, o sală de sport gonflabilă, bucăți de drum european refăcut … Se vede că locuitorii și administrația au făcut oarecum front comun în prezervarea principalei lor surse de venit: mineritul. Marele combinat minier a rămas de stat, într-un proces firesc, transpus, iată, și în frumosul cu care orașul se arată pe sine. Axa estetică a orașului, definiția frumosului cu care locuitorii vor să se vadă pe sine și să fie văzuți, provine tot din minerit: unul dintre marile bulevarde, străjuit de blocuri cu firme luminoase de acum 30 de ani – parțial funcționale, este presărat pe toată lungimea sa de utilaje miniere. Munca trebuie să fie frumoasă, din moment ce frumosul este sursa ordinii, deci a traiului de zi cu zi, este mesajul pe care Europa l-a descoperit încă de când Grecia antică. Bravo lor pentru această regrupare a comunității în jurul propriei surse de venit! Dar lucrul acesta nu a fost posibil decât cu ajutorul statului, care a rejectat rapid, în 2009, două privatizări dubioase: una cu căpușata firmă din România Cuprom (2007) și a doua cu A-Tec din Austria (2008). Acum, salariul în Bor, la Combinat, variază între 400 și peste 1000 de euro, în condițiile în care prețurile, în general, sunt mai mici decât în România. Dar pentru asta îți trebuie o administrație care să aibă ca ideal țara… Simplu ca bună ziua.
Bor trăiește în pace cu o uriașă limbă de steril, haldă care se întinde ca o umbră paralel cu bună parte din oraș, blocând deja privirea către munți. La baza ei încep „imediat” combinatul, apoi cartierele muncitorești. Scăpate ca prin minune, pe ici-colo, mai sunt niște case țărănești, fără împrejmuiri, semeții într-o rână cele mai multe, parțial folosite, absurd mărginite de spălătorii auto strident vopsite, garduri industriale, rețele de înaltă tensiune și altele asemenea. Recuperarea lor într-un muzeu al românilor timoceni este o… urgență mută. Cine să audă? Băieții de la noi care fac tranzacții cu identitatea românilor? Sunt atât de xxx în hoția lor că nu realizează că sârbii, cu care fac afaceri necurate, nu își tranzacționează identitatea națională, ci îi pun pe trimiși de-ai noștri în această postură: să facă schimb cu propria identitate națională: vlahii din Timoc n-ar fi români ci… vlahi. Comic și dramatic… Și așa s-a ajuns ca diplomați români să marșeze pe invenția stalinistă a sârbilor cum că vlahii nu sunt români, așa încât aceștia să nu se mai bucure de sprijinul României… Și această afacere nu doar este imorală, dar este și ilegală, pentru că, în România, Legea 299 din 2007, modificată prin Legea 176 din 2013, prevede că român este oricine își asumă identitatea, indiferent cum este numit.
Dar Bor mai înseamnă ceva. În Timoc, aurul Serbiei trece prin mâinile românilor, peste 300 de mii după estimările Protopopiatului Dacia Ripensis, și 2600 după numărătoarea securistică a autorităților din 2002. A doua inimă de aur a spațiului românesc (prima e în Apuseni) bate pentru statul sârb, și așvrea să fim bine înțeleși, nu am nici o problemă cu asta. Doar că în statul sârb sunt și români, și ar trebui să pulseze și pentru ei. Poate tocmai de aceea nici astăzi românii de aici nu au nici un fel de școală în limba română. Nu cumva aurul să fie pentru alții. Este ca și cum clasa politică sârbească s-ar răzbuna pe români pentru că au pierdut 80% din Iugoslavia. Să le fie cu sănătate și să le vină mintea la cap! Spre deosebire de unguri și de albanezi, românii și-au dat viața cu eroism pentru Serbia, în războaiele acesteia. Ba chiar au luat o bună parte din cele mai înalte decorații militare din primul război mondial, după cum mi-au spus istorici români din zonă, pe documente. Ca să nu mai pomenim că, până la apariția statului modern sârb, în secolul al XIX-lea, elita domnitoare românească s-a înrudit constant cu principii și principesele sârbe. Mai mult, minunatul grai timocean, cu inflexiuni oltenești și bănățene, cu totul inedite pentru cineva din România, își datorează existența încremenirii evoluției lingvistice la momentul în care s-a întrerupt transhumanța și circulația liberă a populației peste Dunăre. România, Bulgaria și Serbia formau de facto un spațiu comun în vremea Imperiului otoman, cum i-ar zice azi eurocrații: „o euroregiune”. Și astăzi? Astăzi, biserica sârbă trimite autoritățile să le interzică preoților români să bată clopotele la înmormântări.
Bătălia se duce pe mai multe planuri. Una dintre cele mai importante este separarea românilor de aici de România. Autoritățile sârbești au impresia că dacă pe bănățenii de la Vârșețîi recunosc de români și pe cei de aici se încăpățânează să le zică vlahi, „cu limbă proprie” – distincție pe care, culmea! și-a însușit-o și consulul din Zajecar (mai jos de Bor), vor reuși să înăbușe încercarea delicată a românilor timoceni de a se manifesta ca români. Ruina bisericii de la Lăpușna, întemeiată pe teritoriul cnezatul sârbesc de Radu cel Mare în sec. XVI, fu baricadată anul acesta cu chiu cu vai, cu o ușă lăcătuită între doi pereți chinuiți de oprimarea unei uitări răutăcioase (cum poți încuia o ruină!?). Comedia aceasta tragică cu destinul propriilor cetățeni se repetă.

Românii din Timoc sunt parte a unei centuri latine care străjuiește Dunărea, până la Mare, pe adâncimi variabile în Balcani, uneori cu ramificații până la Egee și Adriatică. Nu putem nega acest fapt, dar îl putem silui. Denaturarea realității este o practică deja seculară a autorităților bulgare și sârbe. O relativă premieră istorică este practica idiocrației românești de a tot da ceea ce nu-i aparține: identitatea românilor pe himera „conviețuirii pașnice” cu vecinii. Cred că putem ieși din acest impas al mediocrității dacă atât noi, cât și sârbii și bulgarii, la nivelul autorităților și elitelor intelectuale care construiesc definițiile asupra spațiului, vom vedea comunitățile românești din perspectiva a ceea ce sunt: cel mai valoros pod peste Dunăre și punte a unei istorii comune zbuciumate. Niciodată românii din Serbia și din Bulgaria nu au avut manifestări separatiste. Şi-au dat viața pentru aceste țări în repetate rânduri. Faptul că recunoașterea românilor din Timoc ar însemna apariția dintr-o dată a unei alte culori etnice la cotul Dunării nu înseamnă că realitatea din teren se va schimba. Dimpotrivă, există riscul ca românii de aici să iasă din istoria lor oprită și să se scuture de ea așa cum au făcut-o în mai multe rânduri. Doar au peste 2000 de ani istorie. Și dacă adăugăm și substratul lor cucutenian, de continuitate neîntreruptă, ajungem la 10 000 de ani. Sârbii și bulgarii au venit aici în valuri, după sec. VI, au o experiență istorică pe aceste meleaguri de abia 1500 de ani. Toată istoria lor încape în Evul Mediu european! Nu cred, totuși, că discuția trebuie să rămână în compararea cv-urilor istorice ale popoarelor, dar e bine să le știm. Pentru că nu e bine să insistăm să forțăm istoria. 
Momentul este critic. De câțiva ani în Bor se vorbește liber pe stradă românește. Dar dacă tinerii nu vor fi socializați la școală în limba, cultura și civilizația românească, nu vor apuca să se bucure prea mult de acest câștig. Distanța față de ei înșiși va fi și mai mare.

Este cazul ca structurile românești să iasă din sindromul antiDespereaux (desenul animat, Povestea lui Despereaux): suntem șoareci pentru că ne este teamă să fim oameni. E cazul să fim… domni, cu adevărat. Dar a fi domn înseamnă curaj, loialitate, credință. Nu șobolăneala afacerilor personale.  
Pentru o sinteză a atitudinii autorităților sârbe față de românii din Timoc, vezi declarația președintelui Serbiei în Politica, 16 sept. 2013: „Nikolic: România încearcă să îi prezinte pe valahi ca minoritate română” /„Nikolić: Rumunija pokušava da vlašku manjinu prikaže kao rumuns”, http://pressonline.rs/info/politika/286196/nikolic-rumunija-pokusava-da-vlasku-manjinu-prikaze-kao-rumunsku.html

Pentru situația educației în limba română în Timoc, vezi RGN press, 16 sept. 2013, „Partia Democrată a Rumânilor din Serbia cere Belgradului respectarea protocolului semnat cu România și introducerea limbii române în toate școlile din Timoc unde învață copii români/vlahi”, http://www.rgnpress.ro/rgn_13/categorii/asociatii–ambasade/10552-partia-democrat-a-rumanilor-din-serbia-cere-belgradului-respectarea-protocolului-semnat-cu-romania-i-introducerea-limbii-romane-in-toate-colile-din-timoc-unde-inva-copii-romanivlahi.html

Pentru situația generală a românilor din Timoc, vezi: 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest