Bietul Marino! (II)

Peisajul publicisticii româneşti de după 1989 este dominat de unele mutaţii lingvistice asupra cărora semiologii, câţi vor mai fi rămas, nu insistă, poate şi întrucât fenomenul are o dialectică aparte. La lectura memoriilor lui Adrian Marino (veritabil roman autobiografic) alunecările de sens ale unor categorii precum „persoană”, „personaj”, „personalitate” nu pot fi explicate doar prin bruiajul limbajului, în contextul aşa-ziselor achiziţii lingvistice de ultimă oră. La urma urmelor persoana, din perspectivă psihosocială, se defineşte prin aşa-zisa „individualitate conştientă de sine”, în vreme ce personajul nu are neapărat un sens peiorativ, de „erou” literar, raportându-se la relaţii sociale determinate. Metamorfoza persoanei în personaj depinde de măştile pe care acesta din urmă şi le aplică. Referindu-ne la Adrian Marino, e de observat, în calitatea sa de autor şi personaj, că aplică măşti psihologice, morale, sociale altor nenumărate persoane cu care relaţionează, ca, apoi, printr-un soi de abstractizare ideologică, să le transfere şi unor grupuri organic constituite sau imaginate de el.

Dacă ar fi să analizăm personalitatea autorului din perspectiva eforturilor de a se regăsi ca personaj (sinele, eul, sau supraeul) am putea apela la Freud, dar ar fi mult prea simplu. Mai degrabă Jung ar fi reperul, el mutând accentul de pe formarea personalităţii  pornind de la libidoul ca izvor energetic, pe tendinţele creatoare ale individului. Respectiva tendinţă a realizării de sine prin creaţie ar putea reprezenta explicarea liniilor de forţă ale personajului rezultat prin autodefinire. Efortul autorului Adrian Marino în construirea personajului Adrian Marino este dominat de conceptul de destructurare socială. Dar autorul este totuşi atent să caute şi să găsească dovezi despre ceea ce psihologii contemporani numesc „autovalidarea ipotezelor despre sine”. Iar când acestea sunt insuficiente, intervine binefăcătoarea ficţiune, menită să coaguleze şi să individualizeze orice demers literar. Pentru a ne plasa în siajul teoriilor psihologiei contemporane, va trebui să depistăm locurile în care autorul îşi aplică şi autoterapii de rol.

Dar să nu complicăm prea mult lucrurile şi nici să le lipsim de clorofilă, simplificându-le. E adevărat că autorul nu-i un extravertit, nici pomeneală, iar ca introvertit se manifestă mai mult prin spiritul teoretic şi adaptabilitate deficitară sau de-a dreptul imposibilă. Că ar fi echilibrat iese cu totul din discuţie, chiar dacă uneori are această nostalgie. Ca atare, nu poate fi disident pe nici un plan, pentru simplul fapt că n-a fost absorbit de nici un sistem. În carte e un om pornit în dificila călătorie a căutării de sine. Dificilă şi tragică…

Ca şi savantul sovietic (rus!) Alexandr Zinoviev care, ajuns în Occident şi trăind acolo, constată că a nimerit dintr-o teribilă închisoare, într-o rezervaţie strict supravegheată şi-n care libertatea nu-i decât o formă particulară de cinism ambalat în ipocrizie, Adrian Marino e profund dezamăgit de Occidentul sieşi suficient, indiferent la suferinţele celor din Est. Pe deasupra, intelectualitatea universitară, academică, e cam peste tot (Belgia, Franţa, Elveţia, Italia, mai puţin Germania Federală) de stânga, orbită de iluzia că esticii beneficiază de libertăţi sociale, politice şi facilităţi culturale similare cu ale Occidentului. Dar, vai, vina respectivei intelectualităţi creşte exponenţial cu ignorarea intelectualului abia apărut din România, aşteptarea celor pe care Adrian Marino îi întâlneşte fiind doar să primească aplauze, el nefiind altceva decât reprezentantul unei culturi minore. E o realitate, într-adevăr, dezamăgitoare. Dar, cum spuneam, orgoliul lui Adrian Marino, imens, îl face incapabil să discearnă adevăratele cauze ale tristei şi, poate, incurabilei stări de lucruri. Credinţa că cine nu-i recunoaşte marea-i erudiţie, ideile şi superioritatea morală, ideologică e un om detestabil, cade ca o ghilotină peste toată admirabila sa construcţie, indiferent cătă dreptate ar avea în „amănunte” ca acesta: „Eram dominat de senzaţia, uneori atroce, a singurătăţii de a fi doar un metec, rătăcit într-un mediu refractar, adesea ostil, despre care nu păstrez, pe plan strict uman, nici o amintire frumoasă […] Legăturile mele pariziene sociale erau cvasi nule. Iar cele culturale extrem de inegale, foarte intermitente şi pline de obstacole greu de trecut”. La naiba cu atât de mult clamata noastră frăţietate cu francezii: „Îmi dădeam seama că prietenia franco-română şi francofonia noastră sunt exemple tipice de false relaţii. Ele s-au născut şi au fost întreţinute într-un anumit context politic, între timp tot mai perimat, tot mai desuet”. Nimic mai adevărat. Dar de această realitate nu se face vinovat direct nici Roland Barthes, care nu găseşte răgaz să compătimească un intelectual din Est, să-l ajute („acesta rămâne pentru mine emblema modei, snobismului şi, mai ales, a frivolităţii critice, specifice perioadei structuraliste; agreabil, adesea, pe fragmente, inconsistent, difuz şi stângist privit în totalitate”) nici „ingratul” Jean Starobinski, pus în gardă de cineva (!) că românul ar fi suspect („spion, agent, periculos”), nici Etiemble, care-şi permite să nu-şi facă timp pentru el (asta nu-l împiedică să accepte de la „mizerabilul” francez un cadou personal de o mie de franci), şi nici mai puţin celebrul Jean Rousset. Cheia înţelegerii acestei situaţii este că românul veştejeşte orgoliile francezilor, ale lui Roland Barthes mai ales, întrucât îl strivesc propriile orgolii. Care, cum am mai observat, uneori sunt uriaşe.

Drama intelectuală a acestui om, dramă cu iradieri în întreaga sa fiinţă morală, este că, „literat” fiind, nu-l pasionează aproape deloc literatura contemporană şi „tagma” scriitoricească, găsindu-şi pentru această incompatibilitate alibiuri improvizate. Atunci când, rar de tot, îşi exprimă aprecierea, niciodată deplină, pentru vreun scriitor contemporan, în mod fatal din „tagmă”, o face mai degrabă întrucât acesta îşi mărturisise public admiraţia pentru… Adrian Marino. Dar, aşa cum am mai afirmat, critic şi istoric literar nu-i Adrian Marino decât generic, atestat conjunctural de cele două excelente volume despre Alexandru Macedonski, considerat, nu doar în subsidiar, mai modern decât Mihai Eminescu. (Poate aşa se explică, dacă e nevoie de o explicaţie, de ce rememorându-şi viaţa, reclădind-o pe temelii mai solide decât cea trăită, istoricul literar nu găseşte, în Viaţa… sa, nici măcar un prilej să amintească numele lui Mihai Eminescu. Deşi nu face parte din aceeaşi categorie explicativă, putem încadra şi antipatia plină de furie pentru cel care fusese considerat mentorul său, G. Călinescu, autor al unei cărţi memorabile despre viaţa lui Eminescu, antipatie ce va fi „coborât” şi spre poetul naţional…) Este însă şi momentul să afirmăm că ideile, teoria, abstracţiunile, rigoarea judecăţilor nu sunt simple podoabe ale personalităţii sale intelectuale ci manifestări ale unei indiscutabile vocaţii. Ca teoretician al literaturii, ba uneori şi ca hermeneut, savant cu largi deschideri spre dezbaterile de idei din Occident, Adrian Marino face cinste „tagmei” literelor româneşti.

După cum bine se ştie, Adrian Marino era considerat unul dintre emulii lui G. Călinescu, cel puţin în virtutea faptului de a fi fost asistentul profesorului la Universitatea din Bucureşti. Dar, încă de la primele pagini ale romanului său memorialistic, autorul, încărcat de „furie şi dezgust”, se grăbeşte să lămurească definitiv această relaţie, considerând-o un „dezastru moral”. Îşi justifică atitudinea prin „dreptul spiritului critic de a se exercita oricând, oriunde şi împotriva oricui, liber şi fără inhibiţii, îndeosebi împotriva maeştrilor spirituali”. Ideea nu poate fi contestată, deşi acest „îndeosebi împotriva maeştrilor spirituali” nu-i întrutotul justificat. Dar să urmărim în continuare lamentaţia sa: „Reduc totul la ultima expresie a unei definiţii esenţiale. Admiram enorm, iniţial, pe G. Călinescu pentru spiritul său inconformist, critic, polemic. Eram entuziasmat de agresivitatea şi combativitatea de care dădea dovadă înainte de 1940. Vedeam în el un monument de intransigenţă, independenţă şi neadaptare literară, culturală şi socială. Proiectam în el întreaga mea revoltă şi incompatibilitate morală şi intelectuală, refuzul meu a ceea ce descopeream că era, pe atunci, aşa-zisa cultură română. Îl proiectam la antipod şi admiram sincer figura sa masivă, singulară, adesea de scandal”. Debutează în revista Jurnalul literar patronată de G. Călinescu. Este primit în casa maestrului („interior mediocru, şters, mic-burghez; fără exagerare spus, la noi acasă era mai multă abundenţă şi ceva mai multă mobilă de calitate”). La apariţia Istoriei literaturii… („indiscutabil o carte mare”) este printre primii care se străduieşte să-i ia apărarea împotriva detractorilor, împotriva criticilor orchestrate la nivel guvernamental. Aşa stând lucrurile, avem tot dreptul să ne întrebăm unde şi când şi mai ales de ce intervine ruptura, conştientizarea „incompatibilităţilor cu omul, stilul şi autorul G. Călinescu”. Întrucât, se justifică el mai departe, oricât de mare, oricât de „gigantic”, oricine „cade inevitabil sub critică”. Îşi proiectează revolta pe cerul etern al culturii umane: „La Atena aş fi votat, fără nici o ezitare, pentru condamnarea lui Socrate”. Eroarea, dacă-i eroare, vine şi din aceea că Socrate n-a fost condamnat de discipolii săi, ci de mecanismul represiv al cetăţii…

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *