Banalitatea Hannei Arendt

Printre formulele elaborate de teologia occidentalistă, aceea a “Axei Răului” este doar cea mai recentă, având în vedere că orice novice în ale politicii cunoştea la vremea sa sintagma “Imperiul Răului”, pentru a demoniza Uniunea Sovietică. La origine, totuşi, stă acel “Rău elementar”, concept născut de un exponent al demonologiei rabinice, Emmanuel Levinas, pentru a “explica” naţional-socialismul. În interpretarea teologică elaborată de clericii evrei şi creştini cu privire la aşa-zisul “Holocaust”, Hannah Arendt a introdus, ca notă distinctivă, un element căruia nimeni nu poate în mod normal să-i nege genialitatea: tema “banalităţii răului”.

După filosoafa evreică, de fapt, Răul care s-a întruchipat în Otto Eichmann a fost “banal”, deoarece executanţii săi erau simpli tehnicieni şi birocraţi mărunţi. E oarecum semnificativ că rezultatele reflecţiilor Hannei Arendt şi-au găsit prima lor tribună de exprimare într-un ziar american. În 1961, “The New Yorker” (“New”, nu “Jew”) a trimis-o pe Arendt drept corespondentă la Ierusalim, în scopul de a putea urmări de aproape audierile punerii în scenă juridice intentate împotriva lui Eichmann. Dacă cineva ar vrea să răspundă în mod exhaustiv argumentelor Banalităţii răului de Hannah Arendt, care în ediţia italiană (Feltrinelli, 2001) se întind pe trei sute de pagini, o carte de aceeaşi dimensiune nu ar fi de ajuns. Să ne limităm de aceea să indicăm, în mod schematic, replicând într-o manieră cât se poate de sintetică, numai anumite puncte din Banalitatea răului: acelea în care textul lui Arendt se arată a fi ce este, adică o relatare jurnalistică adecvată nivelului intelectual al publicului american.

La sfârşitul primei pagini, într-adevăr, sunt reproduse fără critică afirmaţiile lui Ben Gurion de felul următor: “milioane de oameni, numai pentru că erau evrei, şi milioane de copii, numai pentru că erau evrei, au fost asasinaţi de nazişti (…) camerele de gazare şi fabrica de săpun sunt lucrurile la care poate conduce antisemitismul” (pp. 18-19) Fără îndoială, invocarea “milioanelor de copii” transformaţi în săpun nu a întârziat să producă un efect cert asupra cititorului american. Nu ştim de ce nu au fost evocate şi lampadarele fabricate din pielea evreilor. Poate e vorba de o scăpare (banală, desigur) a ilustrei filosoafe-jurnalistă. Care, în ceea ce priveşte antisemitismul, la pagina 28 se referă la o “teză antisemită” enunţată de viceministrul de externe egiptean Hussain Dhulfikar Sabri. Şi aceasta este deja o probă de genialitate: un arab (prin urmare, un semit) este înrolat printre antisemiţi!

Pagina 29: Eichmann a fost “capturat într-o suburbie a Buenos Aires-ului” şi apoi “transportat în Israel”. Arendt nu se împiedică deloc de caracterul piratesc al capturării lui Eichmann: un grup de criminali care a acţionat în contul serviciilor secrete sioniste, violând legislaţia internaţională şi legile unui Stat suveran, a răpit un cetăţean german căruia Republica Argentina i-a acordat dreptul la azil. Filosoafa-jurnalistă nu este deloc încurcată de totala lipsă a oricărui fundament juridic al “procesului” căruia Eichmann i-a fost supus.

La 9 iunie 1960, un jurist francez, Geouffre de la Pradelle, scria în “Le Figaro”: “Niciun text internaţional nu permite atribuirea vreunei competenţe Statului Israel pentru a judeca un cetăţean străin căruia îi sunt imputate crime împotriva umanităţii, dacă aceste crime au fost comise în străinătate.

            În plus, pentru epoca în care aceste crime au fost comise, nu se putea vorbi de victime de naţionalitate israeliană, deorece Statul Israel nu exista”. Dar obiecţiile de natură juridică sunt, pentru Arendt, pretexte formale pentru oameni pedanţi. Filosoafa-jurnalistă afirmă de fapt, cu maximă dezinvoltură, că „toate obiecţiile ridicate împotriva procesului de la Ierusalim în baza principiului jurisdicţiei teritoriale sunt simple artificii” (p. 266); că „retroactivitatea (…) e oarecum logică” (p. 261); că „teza după care, la vremea la care crimele au fost comise, nu exista încă un stat evreu este atât de formală, atât de îndepărtată de realitate şi de necesitatea de a face dreptate, încât o putem lăsa liniştiţi în seama pedanţilor” (p. 266). Nu numai atât: pentru a justifica actul de piraterie internaţională comis de entitatea criminală sionistă, Arendt reaminteşte „vechea crimă a pirateriei”, asimilându-l pe Eichmann unui „pirat” al „dreptului internaţional tradiţional” (p. 268). O argumentaţie analoagă, dacă vrem, celei a unui tâlhar care încearcă să se apere susţinând că „proprietatea este un furt”. Arendt respinge direct, ca fiind nedemnă, teza „după care un judecător evreu nu poate fi imparţial, mai ales dacă este cetăţean al noului stat evreu” (p. 266). Pentru a o contrazice, în acest punct, pe filosoafa-jurnalistă, este suficient citatul talmudic următor:

 

Dacă un evreu are un proces cu un neevreu,

tu (judecător evreu) vei da câştig de cauză, pe cât posibil, evreului

şi îi vei spune neevreului: Aşa vrea legea noastră

(Baba kamma, 113a)

 

            Banalitatea răului abundă de contradicţii interne şi externe. De exemplu: la paginile 154-155 se spune, corect, că documente „privind soluţia finală (înţeleasă ca exterminare a evreilor, n.r.) nu au mai fost găsite şi, probabil, nu mai există”. Cum e atunci posibil să se afirme că la „menţionata conferinţă de la Wannsee (…), conducătorii nazişti au discutat diverse metode de exterminare” (p. 61)? Contrar acestei ultime aserţiuni, tot ce se poate afirma despre reuniunea interministerială ţinută la Wannsee pe 20 ianuarie 1942 este că Reinhard Heydrich, principalul colaborator al lui Himmler, le-a spus funcţionarilor prezenţi: „Führer-ul a ordonat transferarea tuturor evreilor către teritoriile orientale, în loc de teritoriile de peste mare programate iniţial (Madagascar). În teritoriile orientale, evreii vor construi străzi, ca să nu se plictisească”. Că şefii naţional-socialişti au „discutat diverse metode de exterminare” nu rezultă, în niciun caz, ci e vorba despre o fantezie a filosoafei-jurnalistă (deşi nu este singura care a fantazat în acest fel). Despre conferinţa de la Wannsee, a se vedea D. Irving, La guerra di Hitler, Roma, 2001, pp. 586-587.

            La pagina 91, chiar titlul capitolului 6 (Soluţia finală: exterminarea) conţine interpretarea termenului Endlösung ca „exterminare a evreilor”. Faptul că, în vocabularul naţional-socialist, Endlösung der Judenfrage (soluţia definitivă a chestiunii evreieşti) indica, de fapt, un plan de reinstalare a populaţiei evreieşti, rezultă, fără niciun echivoc, dintr-o notă informativă a Ministerului de Externe al Reich-ului din 10 februarie 1942: „În august 1940 am predat, cu toate documentele, planul soluţiei finale a chestiunii evreieşti (zur Endlösung der Judenfrage), elaborat de biroul meu, conform căruia, în tratatul de pace trebuia să se solicite Franţei Insula Madagascar, dar executarea practică a sarcinii trebuia să fie încredinţată Biroului central al Securităţii Reich-ului. Conform cu acest plan, Gruppenführer-ul Heydrich a fost însărcinat de Führer cu punerea în aplicare a soluţiei la problema evreiască în Europa. Războiul împotriva Uniunii Sovietice a disponibilizat, între timp, alte teritorii pentru aplicarea soluţiei finale. În consecinţă, Führer-ul a decis ca evreii să nu fie expulzaţi în Madagascar, ci spre est” (cf. C. Mattogno, Intervista sull Olocausto, Padova s.d., pp. 15-16).

            La pagina 97, autoarea se referă la un fapt binecunoscut la care Eichmann ar fi asistat la Lwow, unde SS-ul ar fi masacrat femei şi copii: „pe pământ curgea un şovoi de sânge, ca o fântână”. Acest fenomen, care pare ieşit din fantezia unui regizor al genului horror, a izbit sensibilitatea literară a lui Elie Wiesel, care, mai târziu, şi-a asumat invenţia şi a povestit că şi el a văzut, la Auschwitz, un gheizer de sânge. La pagina 197: „În august 1940, la câteva luni după ce România intrase în război alături de Germania, mareşalul Ion Antonescu, şeful Gărzii de Fier şi dictatorul ţării (…)”. Aceste puţine rânduri conţin cel puţin două erori. Prima: în august 1940, generalul Ion Antonescu era încă închis la Bistriţa. A doua: generalul Ion Antonescu nu numai că nu a fost „şeful Gărzii de Fier”, dar nici nu a militat vreodată în viaţa lui pentru Garda de Fier. Comandantul Gărzii de Fier era, de fapt, în acea epocă Horia Sima.

            La pagina 146 (cf. p. 183), amiralul Horthy era definit ca „dictatorul fascist al Ungariei”. Chiar şi Enrico Deaglio, care nu e o culme sau un campion al obiectivităţii, reuşeşte să spună ceva acceptabil despre aceasta: „În Ungaria, scrie epigonul aspirant al lui Arendt, până la jumătatea anului 1944 a fost conservat regimul parlamentar şi s-au organizat alegeri, chiar dacă nu prin sufragiu universal. În Cameră, era reprezentat, printre alte partide, chiar şi Partidul Socialist. În industrie erau prezente şi sindicate” (E. Deaglio, La banalità del bene, Feltrinelli, 2002, p. 37). Din două una: fie Arendt are despre fascism o concepţie proprie, fie nu are nicio idee despre ce a fost, în mod real, Ungaria în timpul lui Horthy. De fapt, filosoafa noastră nu pare să fi fost niciodată foarte avizată în ceea ce priveşte istoria Europei, având în vedere că la pagina 201 scrie: „În vechime, în timpul Sfântului Imperiu Roman, împăratul era şi rege al Ungariei, iar în epoca recentă, după 1806, kaiserlich-königlich Monarchie era ţinută laolaltă cu strădania Habsburgilor, care erau împăraţi (kaiser) ai Austriei şi regi (könig) ai Ungariei”. În realitate, Ungaria a fost un regat independent până în 1526; şi trebuie aşteptat până la sfârşitul secolului al XVII-lea pentru ca teritoriile ungureşti şi transilvănene să fie încorporate în imperiul habsburgilor, care, totuşi, au devenit regi ai Ungariei numai prin aşa-zisul compromis din 1867. A fost tocmai în acel an, la 8 iunie, şi nu „în vechime”, când un habsburg şi-a pus, pentru prima dată, coroana Sfântului Ştefan!

            Ignorarea istoriei europene şi a celei ungare, în particular, se vădeşte la tot pasul în textul lui Arendt, ca atunci când susţine că: „o monarhie cu adevărat ungară nu mai existase, cel puţin în epoca istorică” (p. 201). Şi atunci, când ar fi existat, după ea? În epoca preistorică? Oare perioada dintre secolele al X-lea şi al XV-lea aparţine preistoriei?

            Trecând la evreii din Ungaria, filosoafa-jurnalistă lansează cifra de 476 000 de victime ale Holocaustului, din care 434 351 ar fi murit la Auschwitz, unde camerele de gazare, spune ea, „deşi lucrau la capacitate maximă, abia reuşeau să lichideze această mulţime” (p. 147). Răspândind cifra de 476.000, Arendt dublează miza. Din tabelul prezentat la p. 229 a cărţii lui L. Poliakov şi J. Wulf, Das Dritte Reich und die Juden, Berlin 1995, se obţine, de fapt, cifra de 204 000 (care, de altfel, ar trebui să fie mult redimensionată). Pe de altă parte, exterminarea a 476.000 de evrei „unguri” ar fi fost imposibilă pentru simplul fapt că nu existau atât de mulţi.În 1939, după Poliakov şi Wulf, în Ungaria erau 404.000 de evrei; după Comisia anglo-americană despre iudaismul mondial şi Palestina (Enciclopedia Treccani, Aggiornamento 1938-48, I, 1948, p. 813), evreii „unguri” erau 400.000. După aceste surse, aşadar, în 1946 ar fi lipsit la apel 200 000 de evrei. Dar, înainte de a-i înscrie printre cei exterminaţi, ar fi trebuit retraşi din cei 200 000 evreii „unguri” care, după război, au emigrat în Statele Unite, Palestina şi în alte ţări. În orice caz, cifra de 1684 de evrei „scăpaţi ca prin miracol”, pe care filosoafa-jurnalistă o avansează la pagina 126 este cu totul absurdă.

            Pe un munte de elemente şi date de acest tip se fundamentează concluzia „filosofică” a Banalităţii răului, o „morală a fabulei” pe care putem să o rezumăm în termenii următori. Deoarece Eichmann „fusese implicat şi avusese un rol central într-o întreprindere al cărei scop declarat era de a şterge pentru totdeauna anumite „rase” de pe faţa pământului, pentru aceasta el trebuia să fie eliminat” (p. 283). Eichmann a „urmat şi, prin urmare, a sprijinit activ o politică de exterminare” (p. 284) care a dat naştere „celei mai mari crime din istorie” (p. 283).  El nu se poate dezvinovăţi, devreme ce şi istoria biblică a Sodomei şi Gomorei îl dezminte (sic). Şi atunci, concluzionează Arendt, apostrofându-l direct pe inculpat în discursul său final, „noi judecăm că nimeni, deci nicio fiinţă umană nu doreşte să trăiască alături de tine. De aceea, şi numai de aceea, tu trebuie să fii spânzurat” (p. 284).

            „Noi judecăm”, spune Arendt, vorbind în numele sinedriului din Ierusalim. Noi, poporul ales. Şi judecata poporului ales este judecata adevăratei umanităţi, pentru că, după maxima talmudică,

 „evreii sunt numiţi oameni,

în timp ce celelalte neamuri ale lumii nu sunt numiţi oameni,

ci fiare”

 (Baba mezia 114 b). 

 

sursa: claudiomutti.com

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest