Aziluri, instituții totale și societatea așa-zis deschisă

aziluri

Se vorbește astăzi foarte mult despre ”societatea deschisă”. Paradoxal, spre deosebire de deceniile anterioare, se vorbește mai puțin acum despre universul concentraționar, despre instituțiile de reeducare, despre ”instituțiile totale”, așa cum le-a denumit cândva Erving Goffman, autor care merită citit cu atenție mai ales din noua perspectivă actuală a așa-numitei ”societăți deschise”.

Cea mai importantă idee care traversează cartea (celebră) a lui Erving Goffman, Aziluri[1], este aceea a unei frontiere nete care separă lumea de afară de cea din interior, lumea ”normală” de cea a instituției totale. Se numește instituție totală ceea ce ne cuprinde viața în întregime, amenințând, practic, să ne-o copleșească cu reguli noi, diferite de cele exterioare ei. Termenul însuși de ”total” devine, într-o proiecție psihologizantă, amenințător, rădăcina lui comună cu ideea ”totalitară” nefiind de neglijat. Caracterul accentuat ”delimitator” al instituțiilor totale este remarcat încă de la început de autorul de care vorbim: ”caracterul lor delimitator sau total este simbolizat de interzicerea interacțiunilor sociale cu lumea din afară și a părăsirii instituției, interdicție care, deseori, ia formă concretă în clădirea ca atare: uși încuiate, ziduri înalte, sârmă ghimpată, faleze abrupte (…)” (p. 16).

Goffman trece în revistă cele patru tipuri de instituții moderne ale societății occidentale care se pot încadra, în opinia sa, la acest capitol, anume, instituțiile create pentru îngrijirea neputincioșilor inofensivi (aziluri de bătrâni, cămine pentru nevăzători, orfani, săraci etc.), instituțiile care au în îngrijire persoane care nu se pot descurca și adapta pe cont propriu și care sunt considerate surse de amenințare la adresa celorlalți membri ai societății, chiar dacă neintenționat (sanatorii TBC, spitale de psihiatrie și leprozerii), instituții care au în pază persoane considerate periculoase în mod intenționat la adresa celorlalți (închisori, lagăre pentru prizonieri, lagăre de concentrare) și, în fine, instituții care sunt create pentru desfășurarea optimă a anumitor activități și care au în vedere exclusiv acest scop: cazărmi, școli cu internat, lagăre de muncă, conace etc. Lor li se adaugă mănăstirile, schiturile etc., instituții care servesc la izolarea de lume în scopuri spirituale, religioase.

Tipologia lui Goffman este interesantă pentru că dezvăluie marea diversitate a formelor pe care recluziunea o poate lua în societate (cea modernă, dar nu numai). Recluziunea se poate desfășura pe două axe, una a răului și a binelui din punct de vedere moral și spiritual, alta a putinței și neputinței din punct de vedere fizic sau intelectual (spiritual). Cele două axe sunt, evident, marcate de elementul dinamic al voinței celor care fac obiectul de studiu al sociologului, psihologului sau psihiatrului.

Goffman însă nu-și construiește demersul în acest spirit fenomenologic. Descrierea sa a instituțiilor totale, deși ”corectă”, ratează adesea chintesența acestora, iar de cele mai multe ori creează aparențe înșelătoare, propunând asemănări doar exterioare între diferitele tipuri de recluziune. Astfel, pentru cine este oripilat de instituția ”puterii” în sensul unui Michel Foucault, comparația dintre mărturisirea (sau spovedania, în termeni ortodocși) de tipar catolic și cea din lagărele comuniste poate părea adecvată. În realitate, cele două mărturisiri au scopuri, direcții și motivații complet diferite. Una, cea religioasă, este urmarea unui filon tradițional de gândire și acțiune ce presupune înnoirea eu-lui prin asumarea tuturor compartimentelor opace ale acestuia și dezvăluirea sinelui în fața lui Dumnezeu și a lumii, în spirit complet liber și eliberator, în timp ce mărturisirea de tip politic și concentraționar nu este decât o formă de asumare ideologică a unei noi identități, adesea falsă, impusă, neadecvată și neconvingătoare. Smerenia totală și autoflagelarea tradițională practicate în mănăstiri sunt la ani lumină de umilirea și terfelirea identității celui instituționalizat pe motive politice sau psihiatrice. Cu toate acestea, Goffman le confundă cu seninătate: ”În instituțiile totale, astfel de umilințe fizice abundă. Spre exemplu, în spitalele de psihiatrie, bolnavii pot fi obligați să mănânce toate felurile de mâncare cu lingura. În închisorile militare, deținuților li se cere să ia poziția de drepți ori de câte ori intră un ofițer în încăperea unde se află ei. În instituțiile religioase există gesturi clasice de penitență, cum ar fi sărutatul picioarelor sau poziția recomandată călugărului păcătos (…)” (pp. 30-31).

O astfel de înțelegere a penitenței religioase, complet neadecvată, l-ar putea face pe Goffman să considere Patericul un fel de relatare monstruoasă a unei lumi demonice, în care autoflagelarea atinge cote de-a dreptul criminale. Ce eroare și lipsă de perspectivă spirituală!

Preocupat mai ales să descrie lumea din interiorul acestui sistem al instituției totale, de după zidurile inexpugnabile, Goffman nu se întreabă, de fapt, care este rolul acestor ziduri sau, dacă, în general, ele trebuie privite ca elemente obiective sau mai degrabă ca ocazii fenomenologice de configurare a unor energii spirituale aparte. O fenomenologie a instituției totale este diferită de sociologia, de psihologia sau psihopatologia ei.

Fenomenologia instituției totale nu se poate evidenția decât dacă se are în vedere schema clasică ”societate dechisă – societate închisă”, schemă pe care funcționeză aproape toate analizele sociologice actuale. Tema societății deschise a ajuns atât de dominantă, încât a devenit o forță geopolitică, capabilă să provoace răsturnări de guverne, războaie civile, războaie comerciale, înfruntări la nivel planetar. O atare situație apare ca singulară în istoria umanității. ”Sfârșitul istoriei” de care vorbea Fukuyama este reductibil, practic, la acest binom deschis-închis, adevărat simbol ultim al temei tradiționale lumină-întuneric. De rezolvarea acestui binom depinde, practic, rezolvarea (teoretică, nu practică) a problemelor societății globale actuale, în care un rol din ce în ce mai mare revine luptei dialectice dintre lumină și întuneric, dintre progres și stagnare sau dintre iluminism și obscurantism, de data aceasta în varianta ”deschis-închis”.

Opoziția dintre instituția totală și societatea de afară este descrisă foarte bine, în intențiile autorului, în pasajul ce urmeză. Dar, din păcate, această opoziție, cu cât insistăm mai mult asupra ei (așa cum face Goffman), cu atât devine mai relativă:

”Un element fundamental al organizării societății moderne constă în faptul că individul tinde să doarmă, să se destindă și să muncească în locuri diferite, cu co-participanți diferiți, sub incidența unor autorități diferite și fără o planificare rațională generală. Trăsătura centrală a instituțiilor totale poate fi descrisă ca fiind dărâmarea granițelor care separă în mod normal aceste trei sfere ale vieții. În primul rând, toate aspectele vieții se desfășoară în același loc și sub incidența uneia și aceleiași autorități. În al doilea rând, fiecare fază a activității cotidiene a unui membru se desfășoară în prezența imediată a unui mare număr de alți membri, toți fiind tratați în mod identic și cerându-li-se să facă același lucru împreună. În al treilea rând, toate fazele activității zilnice sunt programate strict; unei activități urmează o alta, la o oră prestabilită, întreaga suită a acestor fiind impusă ”de sus”, de către un organ oficial, printr-un sistem de reguli oficiale explicite. În sfârșit, diferitele activități impuse sunt grupate într-un plan unitar, rațional, cu menirea declarativă de a asigura îndeplinirea activităților oficiale ale instituției” (p. 17).

Poate că în anii 60, când a scris textul, Goffman avea motive să creadă că activitatea din afara instituțiilor totale este supusă unui soi de hazard romantic și personalizat, iar locul de muncă este singurul în care individul trebuie să asculte de regulile formale ale instituției. În zilele noastre, lucrurile sunt însă departe de a mai arăta astfel. Instituția totală nu a depășit pragurile în afară și nu a inundat formal viața de dincolo de granițele ei, în schimb, munca și toate celelalte activități ale omului de azi respectă din ce în ce mai mult rețeta unei organizări cvasi-instituționale, chiar dacă, în locul libertății de alegere apare elementul înșelător (și falsa eliberare) numit flexibilitate. Munca omului de azi e flexibilă, libertatea lui, vacanțele lui, timpul liber, întreaga sa carieră, programul lui (cu accent pe timpul personal) este flexibil, ceea ce înseamnă că oricând se poate transforma în opusul său: vacanța se poate transforma în iureș instituționalizat dacă interesele urgente ale companiei o cer, timpul liber este pigmentat cu așa-numita conectare permanentă a omului la realitatea de la birou (care e omniprezentă virtual în viață, chiar dacă nu real) – proba este că din ce în ce mai mulți oameni vor pur și simplu să se ”deconecteze”, nimic altceva, pentru a reveni la starea firească – iar viața personală, până și în aspectele sale cele mai… organice (cele invocate de Goffman) este practic reformulată în funcție de interesele superioare ale carierei: a dormi, a te căsători, a iubi, a mânca, a te îmbrăca, a face sport devin elemente cvasiconstitutive tot ale carierei, ale imaginii generale a personajului social[2].

Incompatibilitatea clamată de către Goffman între instituțiile totale și munca societății noastre, ca și între acestea și familie devine o idee destul de fragilă. Și aceasta în măsura în care aceeași familie devine un impediment pentru munca societății post-moderne, iar munca de dragul muncii devine logica de fier (aparent de mătase…) a întregii societăți actuale, tinzând nu numai să relativizeze, dar chiar să distrugă fundamentele familiei tradiționale. Așadar, orientarea de bază a criticii lui Goffman se dovedește eronată. El crede că surprinde dușmanul autentic al libertății și fundamentelor normale ale vieții omului occidental modern în spiritul instituțiilor totale (totalitare?), când, de fapt, așa cum încercăm să sugerăm în aceste scurte considerații, direcția majoră de evoluție a întregii societăți occidentale se dovedește a fi mai amenințătoare la adresa acestor fundamente decât instituțiile totale, prin definiție restrânse ca întindere.

Întrebarea esențială care apare acum se poate formula astfel: ce anume amenință mai mult societatea ideală pe care ne-o dorim: spiritul total al instituțiilor totale, acela care cuprinde holistic viața omului și nu-i mai lasă loc fizic să se regăsească pe sine, sau, dimpotrivă, spiritul ”societății deschise”, cea de afară, spiritul libertății prin flexibilizare totală, prin eficientizare și ”personalizare”, prin dinamică economică și spirit întreprinzător, cu alte cuvinte spiritul noului capitalism post-modern (opus obscurantismului din instituțiile pe care le studiază autorul american) este cel care ”întunecă” mai degrabă destinul omului modern și invadează definitiv (total!) lumea și viața acestui om, făcându-l prizonier nu într-un loc anume, ci chiar la el acasă, adică nu total, ci definitiv?

Confuzia dintre societatea deschisă și libertate s-a făcut deja în ultimii ani. Goffman făcuse prima confuzie în acest ciclu ascendent, aceea dintre instituția totală și lipsa libertății. Așa cum a fost și este de datoria omului să arate că libertatea este posibilă și în cadrul instituțiilor totale, la fel de important este ca astăzi să arătăm că societatea deschisă nu este numai ocazia libertății, ci și a unei constrângeri fatale, mai periculoasă prin utopia deschiderii decât rigorismul holist al instituțiilor totale.

 

 

Articolul a apărut în revista ”Punctul Critic”, nr. 1/2016

[1] Traducerea românească a apărut în 2004 la Editura Polirom (Erving Goffman, Aziluri. Eseu despre situația socială a pacienților psihiatrici și a altor categorii de persoane instituționalizate, trad. Anacaona Mîndrilă), ediția princeps datând din 1961.

[2] Descrierea foarte potrivită a acestui nou tip de angajament total al omului modern în muncă este făcută de sociologul german Jakob Schrenk în Arta exploatării de sine sau minunata lume nouă a muncii, Humanitas, București, 2010 (ed. princeps germană datează din 2007).

1 comentariu

  1. Pingback: Aziluri, instituții totale și societatea așa-zis deschisă

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest