Avem o Europă. Cum procedăm? (Regionalizarea IV)

Regele Mihai se adresa românilor cu următoarele: ”Iubirea de țară și competența sunt criteriile principale ale vieții publice. Aveți încredere în democrație, în rostul instituțiilor și în regulile lor! Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie.” (Regele Mihai, discurs rostit în Parlamentul României la 25 octombrie 2011, Academia Română, ”Academia Română și Casa Regală a României. Două destine paralele”, Ed. Academiei Române, 2013, p.89)

 

 

O Europă federală cumva începută din 2014

 

 

 

José Manuel Barroso, președintele Comisiei Europene, este citat de The Telegraph din 7 mai 2013: ”se va pune bazele unei federații europene primăvara viitoare, înaintea alegerilor pentru Parlamentul European”. Graba unui proces de schimbare fundamentală a Europei înaintea legitimării lui ne pune pe gânduri și ne trimite la trecutul comunist al preopinentului.

 Puțină istorie. De la statistică la reformarea axei ordinii europene

Necesitatea unificării europene

Unificarea Europeană este o necesitate. În afara ei nu există decât războiul. Unificarea europeană este condiția coexistenței pașnice a două forțe majore europene, cu logici expansionare diferite: factorul francez și cel german. De când a apărut ca stat modern, Germania a avut o rată de creștere economică cât restul Europei la un loc și, în consecință, Europa i-a fost împotrivă. Principalul factor de constricție antigerman a fost, încă mai înainte de apariția sa ca stat național, Franța. Europa regiunilor de astăzi, prezentată publicului ca o poveste germană de succes, are la origini fragmentarea Germaniei ca urmare a politicilor franceze de pe vremea lui Richelieu. Tot atunci a apărut și sintagma cheie a acțiunii unei națiuni suverane: interesul de stat. O Germanie puternică a îngrijorat întotdeauna Anglia, nu îndeajuns însă pentru a menține pacea pe continent. Același factor a dat frâu liber expansiunii rusești. Aceasta și-a cumpărat libertatea de a interveni în Europa de Răsărit prin furniturile ieftine și masive de resurse oferite… Germaniei. A trebuit un al doilea război mondial și intervenția unei superputeri, SUA, pentru a impune pacea în Europa. Planul Marshall (1948-1951) a fost distribuit de SUA în Europa de Vest devastată de război, prin intermediul Comitetului European al Cooperării Economice. Comitetul respectiv s-a transformat în Organizația pentru Cooperare Economică Europeană. La 9 mai 1950 apărea Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului …

1. NUTS – 2003

Punctul de plecare aparent al federalizării pare a fi politica de convergență pe regiuni. La rândul lor, regiunile sunt entități statistice – NUTS – ”nomenclator de unități teritoriale statistice”/”nomenclature of territorial units for statistics” (”Regulation (EC) No 1059/2003 of the European Parliament and of the Council of 26 May 2003...”). În același timp, punctele 3 și 4 ale reglementării citate, specifică limpede că o astfel de statistică geografică se aplică unde este cazul (”all Member States` statistics transmitted to the Comission, which are broken down by territorial units, should use the NUTS classification, where applicable”). Înainte de aceasta, la articolul 2, se precizează că ”clasificarea NUTS nu trebuie să împiedice [operarea cu alte] subdiviziuni și clasificări” (”The NUTS classifcation should not preclude the existence of other subdivisions and classifications”.)

 2. ”Noua politică de coeziune” – 2007

Consiliul Europeiîmpreună cu alte organisme europene, își propuneau, printr-un Comunicat din 11 decembrie 2007, să fructifice Strategia de la Lisabona privind creșterea [economică] și locurile de muncă printr-un nou program de ”coeziune politică” adresat ”statelor membre și regiunilor” (Europa Summaries of EU legislation, Cohesion policy to deliver the Lisbon Strategy (2007-2013)). Deci, în 2007, elitele de la Bruxelles vorbesc despre state și regiuni în același document, ca fiind actori oarecum echivalenți în ”procurarea de prosperitate”. ”Noua politică de coeziune” (”The reformed cohesion policy”) are ca pivot ”descentralizarea responsabilităților către partenerii regionali, prin punerea la un loc a potențialului de cunoaștere și a resurselor și elaborarea strategiilor potrivite pentru nivelurile locale și regionale.” Bugetul alocat pentru ”dezvoltarea coeziunii regionale” este în valoare de peste 500 miliarde de euro, 80% din resurse fiind alocate regiunilor, restul, probabil, statelor și altor entități (idem.). Cu alte cuvinte, la nivelul politicilor UE, din 2007, axa dezvoltării a suferit mutația dinspre state spre regiuni.

Scopul Strategiei era ca, până în 2010, UE să devină cea mai competitivă economie din lume. O fi devenit. Cel puțin la unele capitole, cum ar fi eficiența energetică, off-shoring intracomunitar, producție ecologică etc. (vezi European Comission, ”Industrial competitiveness report, Executive summary”, 2012). Numai că, așa cum vom vedea, principalele motoare economice ale Europei, întreprinderile mici și mijlocii și tinerii sunt în mare suferință.

 3. Noua Europă [federală] – antidot la greșelile grave ale… democrației – 2010

La 1 octombrie 2010, The Telegraphreda următoarea declarație a șefului Comisiei Europene, José Manuel Barroso:

”«Guvernele nu au întotdeauna dreptate. Dacă guvernele ar fi avut mereu dreptate nu am fi ajuns în situația în care ne aflăm astăzi[, în criză]. Deciziile luate de cele mai democratice instituții din lume sunt adesea cele mai rele.»” ”Motivul pentru care avem nevoie de UE, sugerează acesta [Barroso] este chiar acesta, faptul că nu este democratică.” Desigur. Acesta este motivul pentru care guvernele sunt schimbate… în democrație. Singurul comentariu care îmi vine în minte sunt cuvintele aceluiași politician, când avea 20 de ani, în 1976, după o reuniune a tineretului comunist: ”[politica guvernului portughez în domeniul educației] este simptomul crizei sistemului burghez al educației! Această lege este în întregime anti-proletară și anti-populară!”. Mesajul respectiv era la doi ani după transformarea Portugaliei din dictatură în… democrație (EurActiv, Youtube).

 Implicații

Coeziunea geografiilor aglutinate vs. coeziunea geografiilor naționale

Coeziunea este deplasată din interiorul națiunilor și dintre națiuni la nivel regional, între subdiviziuni culturale sau economice, istorice, după caz.Atracția dintre regiunile care se pot constitui în proiecte de coeziune regională este de patru tipuri, conform ”Priorităților de la Lisabona” citate de Strategia la care facem referire:

– investiții în cunoaștere și inovație

– descătușarea (”unlocking”) potențialului de afaceri – în special pentru întreprinderile mici și mijlocii

– creșterea angajabilității prin flexisecuritate (politică bazată pe flexibilitatea forței de muncă și pe securitatea socială a acesteia, în același timp – vezi idem, ”Towards common principles of flexicurity”)

– o mai bună gestiune a resurselor energetice.

Foarte pe scurt.

Mai întâi de toate constatăm că retorica argumentării marilor schimbări cu implicații în viața popoarelor a suferit și ea, mutații. De la sistemele filosofico-politice ale liberalismului britanic și raționalismului francez din secolul al XVIII-lea, care au generat școli de gândire, și, în fine, la Europa modernă, am redus argumentul schimbării în patru puncte, toate materiale. De la libertate, egalitate, fraternitate – toate însemne spirituale, am ajuns, iată, cu picioarele pe pământ (sic!). Pe lângă această observație de fond, nu este deloc limpede de ce este nevoie ca politicile europene în domeniul coeziunii să se focalizeze în plan regional. Nu există nici o analiză ideologică, economică, care să justifice respectiva mutație. Având în vedere transmutarea efectivă a axului evoluției europene explicația este imperativă.

 Ficțiunea mentală a intereselor particulare

Prin prisma celor patru priorități, coeziunea interregională se întemeiază pe o ficțiune: interesul de câștig al particularilor. De la Adam Smith avem cunoștință de faptul că funcționarea pieței, deci întâlnirea intereselor particularilor, se întemeiază pe un principiu moral. Acesta era principele care, la rândul său, este legitim național, în cheia ordinii transpersonale. Ce entitate din regiune îmi va garanta mie ”descătușarea” energiilor antreprenoriale? Mai exact, de ce autoritatea regională e mai bună decât cea de la nivel de stat din acest punct de vedere? Să nu funcționeze legea de fier a oligarhiei a lui Michels decât în capitalele statelor?

Legea de fier a oligarhiei (1916) statuează că ”Majoritatea ființelor umane… sunt predestinate de o tragică necesitate a se supune dominației unei mici minorități.” Istoria nu este decât o veșnică luptă împotriva acestor minorități dominante care au ca punct culminant … ”apariția altor noi oligarhii care fuzionează cu cele de dinainte”. Nimic despre geografie aici. Reducând perspectiva coeziunii europene la nivel regional, Europa renunță la singurul reazem spiritual, anume la ”corul națiunilor”. Regiunea, oricât de multicultural ar fi ea întemeiată, nu procură demnitate colectivă, pentru că nu este împărtășită prin solidaritate cu o majoritate, comunitatea națională. Statul democratic este expresia voinței majorităților. Esența faptică este votul. Europa configurațiilor minore se lipsește tocmai de condiția stabilității ei, anume voința majorităților istorico-culturale (națiunile). Desigur, probabil că, în timp, se speră reaglutinarea unei alte idei de stat, în jurul superstatalității europene. E o problemă aici. America este o națiune federală alcătuită din mai multe comunități etnice, unite în jurul maximei culturale numită ”America”. Europa este un complex de națiuni care au deja maxima lor culturală, identitară, bine stabilită. Ceea ce vor popoarele europene este garanția păcii. Pacea socială este prima provocare a Uniunii Europene. Iar principalul factor de pericol la adresa păcii sociale este… criza. Desigur, funcționarii europeni spun că criza a apărut tocmai datorită… funcționării deficitare a statelor democratice. Nu reluăm argumentul lui Michels.

 Dacă guvernele oricum greșesc major, atunci ce mai e bine și ce mai e rău în Europa?

Ne place să credem că, dincolo de toată formularistica oilor cu cip în ureche, esența acquis-ului comunitar a fost asigurarea unei economii funcționale și a unei societăți democratice, ambele scopuri fiind interdependente. Altfel, toate criticile la adresa derapajelor Ungariei de astăzi nu au întemeiere. Ar fi o sarcină uriaşă a Comisiei să inventeze acum un Codex al nedemocraţiei bune şi al nedemocraţiei rele, în raport cu care să funcţioneze însăşi UE. În virtutea argumentului său inițial, Dl. Barroso ajunge să reintepreteze istoria: Uniunea Europeană ar avea ca întemeiere tocmai premisa că guvernele democratice fac greșeli. Domnia sa pierde astfel din vedere că fondatorii procesului instituțional numit integrare europeană, în speță Schumann, Adenauer, de Gaulle, au fost cu toții adepții democrației. Și apoi să nu uităm, al doilea război mondial nu a izbucnit din cauza statelor democratice, ci, din cauza Germaniei naziste, Japoniei militariste (și a mașinațiunilor lui Stalin). Ca să ieși din război îți trebuie democrație. Cu atât mai mult ca să previi altul. O democrație înfrățită european. Cel puțin așa au gândit de Gaulle și Adenauer.

Nu putem să nu constatăm acum că ingerințele unor comisari europeni în logica democratică a societății românești din vara lui 2012 au o explicație (vezi scrisoarea fostului președinte Emil Constantinescu către Președintele Parlamentului European din sept. 2012, Cotidianul, 12 sept. 2012). Faptul că 87% dintre persoanele cu drept de vot au dorit să-și schimbe președintele a scandalizat funcționarii europeni. Pentru președintele Comisiei Europene democrația este ceva greșit, sau, în fine, ceva care conduce la greșeli.

Parlamentul European și legitimitatea Europei

 

 

 

Ordinea mondială, oricât de fragilă, a fost operaționalizată pe înțelesul tuturor de Woodrow Wilson în câteva puncte (14) din care extragem cel mai important principiu: politica democrațiilor este superioară pentru că democrația este singurul sistem în care popoarele sunt reprezentate, iar popoarele sunt, la rândul lor, singurele entități doritoare cu adevărat de pace. Condiția libertății este duală: personală și colectivă. Cadrul politic în care libertatea funcționează se numește stat democratic național. Național, pentru că libertatea înseamnă libertatea de expresie a identității, nu doar a nevoilor economice. Identitatea, la rândul ei, este un fapt colectiv de viață.

Principala condiție a dezvoltării Europei este întărirea Uniunii Europene la nivelul organismului său reprezentativ: Parlamentul European. Este cel puțin curios că, în singura instituție unde popoarele – deci instanțele depozitare ale dreptății, pot fi reprezentate, nu se întâmplă nici o reformă semnificativă. Faptul că cetățenii europeni nu se simt reprezentați este demonstrat de participarea la ”alegerile europene”, care scade de la an încontinuu, ajungând la ultimele alegeri, din 2009, la 43% – cel mai scăzut nivel înregistrat din 1979 (European Parliament, ”Turnout at the European Elections…”). Poate nu întâmplător candidatul german la funcția de președinte al Comisiei Europene, Martin Scultz, dorește să transforme Parlamentul European într-o instituție cu adevărat reprezentativă, prin alegeri pan-europene. Domnia sa speră că, mizând pe frustrarea generală a europenilor, această carte îi va fi câștigătoare. După cum remarcă The Economist, problema este că… dl. Schultz este german, iar lumea are o problemă cu inițiativele politice europene venite dinspre Germania (fixația pe austeritate – vezi The Economist, 11 mai 2013). Dar n-o fi prea târziu? Îi mai pasă cetățeanului de ”Europa”?

  

Reconstrucția europeană și cele trei centre de putere din Europa

 

 

 

 

 

Orice reconstruire statală se organizează în jurul unui centru de putere. Comisia Europeană promovează o politică prin care recentrează Europa în jurul celor mai puternici poli de putere. Europa are, astăzi, mai multe centre de putere: centrul ideologic/birocratic, al administrației transregionale, pare a fi la Bruxelles. Acesta are mai multe ramificații intelectuale și politice, în mai toate universitățile importante. Centrul financiar al Europei este cumva împărțit între City-ul londonez și Frankfurt. Deși, între cele două, e o distanță foarte mare: Londra este plasată pe primul loc în lume, Frankfurt undeva, pe locul 13 ( Long Finance, ”Financial Centre Futures. The Global Financial Centres Index”, p.4). Între ele, însă, este Zurrich, pe locul 5. Centrul economic (industrial) al Europei este, fără comentarii, Germania: conform Eurostat, Germania este principalul producător pentru cele mai importante 20 grupe de produse europene, în timp ce Franța, a doua economie a Europei, este principalul producător pentru doar 6 grupe. Distanța dintre Franța și Germania este de peste trei ori din punct de vedere al importanței industriale. După Franța, nici o altă țară europeană nu are statutul de ”producător principal” (Eurostat, ”Prodcom statistics/Top product groups: main producer countries”, 2011). Cu alte cuvinte, în Europa, doar Germania are o producție integrată de mare valoare tehnică, urmată, la mare distanță, de Franța. Restul, asamblează. E o diferență majoră de statut și capacitate de relaționare, nu doar industrială, dar și politică, socială, financiară etc. Să se îmbunătățească această distribuție productivă prin regionalizare și federalizare?

Probabil că aceasta ar fi cheia punerii în practică a Strategiei Lisabona, parte a Tratatului de la Lisabona din 2007: Europa să se ”adune” în jurul bretelei economice ce traversează Olanda-Germania-Austria (vezi graficul alăturat).

 

Un model prea… particular

Chiar dacă regiuni există într-o serie de state europene, multe dintre acestea au doar relevanță statistică, nicidecum administrativă. Spre deosebire de aceasta, în Germania landurile sunt structuri istorice, care, în nomenclatorul european NUTS nu prea au corespondent în restul Europei. Acestea constituie cadrul micropolitic al înfloririi rețelei de întreprinderi mici și mijlocii – Mittelstand. Întreprinderile mici și mijlocii germane nu sunt simple fabrici. Ele aparțin unei configurații social-politice care coboară până în epoca breslelor, cu suport financiar bancar și educațional – prin învățământul vocațional, menținut până în zilele noastre. Este adevărat, Mittelstand-ul german este un model de succes, deși nu dintotdeauna (să nu uităm, până în 2003 Germania a fost în criza economică a unificării). Dar modelul german este și unul cultural. Nu putem germaniza toată Europa, nici chiar prin ordin. Dincolo de aceasta, Mittelstand-ul are sprijin guvernamental constant. Cel mai consistent a fost în 2003, sub forma ”Agendei 2010”, prin care cancelarul Gerhard Schroder a demarat un amplu program de debirocratizare, sprijin financiar direct pentru autoritățile locale, relaxare a pieței muncii, pentru întreprinderile mici și mijlocii. Deci, fără sprijin de la centru, landurile germane și întreprinderile lor familiale ar fi avut probleme. Înțelegem din doctrina germană că este absolut necesară o corelație în plan local între bănci, autorități publice și întreprinderi. Dar nu am nevoie să reorganizez din temelii un continent pentru asta. Dimpotrivă. Pe de altă parte, nu trebuie decât să caut prin biblioteci soluții locale, deja verificate în plan național, privind repornirea economiilor. Mă gândesc, de pildă, la mișcarea băncilor populare inițiată de Haret, Madgearu, dar și la alții, care au contribuit decisiv la construirea unei infrastructuri financiare cu adresare directă nevoilor locale, contribuind la întărirea țărănimii și a statului. Este adevărat, la 1890, când luau naștere aceste bănci populare, modelul era tot cel german, însă aplicat nevoilor țăranilor de la noi.

 

Să continuăm pe rând, cu țările care au succes de pe urma crizei:

Germania– cum am observat, este structurată regional pe cadrul istoric al landurilor, într-o rețea care a funcționat foarte bine de interese economice, politice, sociale, educaționale. Economiile locale se află în expansiune internațională cu ajutorul Berlinului, în cadrul unei geopolitici economice care a funcționat dintotdeauna. Să nu uităm însă, că, landurile germane sunt așezate peste o geografie dialectală a limbii germane foarte fragmentată.

Finlanda – regiunile urmează diviziunile etno-dialectale ale țării. Finlanda are 8 dialecte, fiecare cu 2-8 subdiviziuni (conform Institutului pentru limbile Finlandei).

Olanda are un număr de 5 regiuni mari – NUTS1, numerotate geografic, ca și la noi. Regiunile de rangul al 2-lea respectă, în linii mari, geografia dialectală a țării.

Austria – mai mult decât în Germania, regiunile/provinciile de tip NUTS2 sunt grupate după răspândirea celor trei mari dialecte ale limbii germane prezente aici: austro-bavareza centrală, austro-bavareza de sud și alemana.

 

În Franța, regiunile nu au autoritate legislativă.

Despre Spania am mai discutat, cu ajutorul celor de la The Economist. (vezi ”E bine de știut: regiunile sunt parte a crizei bugetare spaniole” în ”Regionalizarea (III). Graba strică treaba”, din 5 februarie 2013).

Înțelegem, iată, că suportul material al federalizării prin regionalizare este un tip special de întreprindere. Aceasta funcționează însă, într-un cadru cultural, social și politic foarte bine împământenit. În doctrina UE a regionalizării nu există nici o conexiune argumentată între vectorul economic, fie el și local și reconfigurarea politică a continentului. Alte argumente, ”mai înalte”, de filosofie politică și doctrină, nici atât.

O Europă prea mică

Europa regiunilor, ”Noua Europă” este, astfel, prea mică pentru Europa. Potențialul uriaș al popoarelor este birocratizat și împărțit întocmai ca principatele Europa Evului de mijloc. Mai lipsesc potentații locali, ducii, principii și toată pleiada de curți împotriva cărora s-au revoltat romantismul german și francez. În România, ”principii locali” sunt deja formați, li se spune ”baroni locali”. Ce se va întâmpla cu actuala periferie? Nu avem cum să uităm că Anglia a controlat India prin intermediul ”nababilor” locali aproape 200 de ani. Se trece de la bariera birocratică, dintre state – care, foarte curios, încă mai există între membrii UE, la fracturarea spațiului interior al statelor. Pentru fluidizarea circulației energiilor economice, generatoare de prosperitate, se sacrifică statul, prin fragmentarea sa. Eliminăm ipotetic o fragmentare, creând altele, înlăuntrul singurului factor purtător de suveranitate: poporul cu stat.

 

Un răspuns curios la criză

Deși pregătită odată cu ”Strategia Lisabona” din 2007, Europa regiunilor apare ca un răspuns la criza fără precedent prin care trec Europa și lumea, în general. Problema este că blocajul tehnic, cel care trimite direct de criză, este de tip antreprenorial și fiscal: banii băltesc în bănci și nu ajung la întreprinderile care au cea mai mare nevoie: în condițiile în care întreprinderile mici și mijlocii alcătuiesc între 60 și 80% din PIB-ul unor mari țări europene, rata dobânzilor pentru acestea s-a triplat în Spania și Italia, punând în pericol concret stabilitatea acestor țări. Economia Spaniei este de două ori mai mare decât a Irlandei, Portugaliei, Greciei, Ciprului și Poloniei la un loc. Iar economia Italiei este cu… 65% mai mare decât cea a Spaniei (The Economist, 4 mai 2013). În plus, Spania este… puternic regionalizată. În general, în Europa, creditele pentru economie au continuat să scadă în ansamblu. Rezultatul, cel mai mare șomaj din istoria recentă a Europei, cu o rată generală de 12% (The Economist, 6 apr. 2013), cu efecte catastrofale în rândul tinerilor, atingând cote de aproape 25% în țări ca Spania (The Economist, 27 apr. 2013). Urmarea? Banii nu circulă, adică nu își îndeplinesc funcția pentru care au fost creați. Ăsta da impas. Dacă nici banii nu suntem apți să-i punem la treabă, ce să mai vorbim de altele? Banii care zac în UE se apropie de o mie de miliarde de euro, aproximativ 10% din PIB-ul UE. Să fie regionalizarea Europei răspunsul la aceste probleme? Va putea regionalizarea să pună pe baze sănătoase relația dintre sistemul financiar și economia productivă? Și cum vor putea regiunile să modifice etica traderilor astfel încât banii să pună în valoare competențele și munca iar nu viclenia și lăcomia? S-a dat un răspuns la aceste întrebări acum aproape 250 de ani. Și nu a fost regionalizarea, ci ”economia de piață” sub autoritatea morală a ”principelui”. Ne referim la Adam Smith cu a sa ”Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations”. Doar că Smith era liberal, eurocrații sunt… de stânga.

 

 The Telegraph, ”Federal Europe will be «a reality in a few years», says Jose Manuel Barroso”, 7 mai 2013,

http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/eu/10041817/Federal-Europe-will-be-a-reality-in-a-few-years-says-Jose-Manuel-Barroso.html. Textul cu pricina, prezent în ziar: ”Mr Barroso's announcement that he will set out plans for a European federation next spring …”

European Parliament, ”Turnout at the European Elections (1979-2009)”, http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/en/000cdcd9d4/Turnout-(1979-2009).html

The Economist, 11 mai 2013, ”Charlemagne. Enter herr Prasident Schulz”, http://www.economist.com/news/europe/21577398-head-european-parliament-martin-schulz-wants-top-job-brussels-enter-herr

Cotidianul, 12 sept. 2012, ”Emil Constantinescu. Domnului Martin Schulz, Președintele Parlamentului European”, http://www.cotidianul.ro/domnului-martin-schulz-presedintele-parlamentului-european-193935/

European Comission, ”Industrial competitiveness report, Executive summary”, 2012, http://ec.europa.eu/enterprise/policies/industrial-competitiveness/competitiveness-analysis/european-competitiveness-report/files/ecr2012_ex_sum_en.pdf

 

The Telegraph, ”The EU is an antidote to democratic governments, argues President Barroso”, 1 oct. 2010, http://blogs.telegraph.co.uk/news/danielhannan/100056661/the-eu-is-an-antidote-to-democratic-governments-argues-president-barroso/. Cuvintele lui Barroso, preluate de ziar: ”Governments are not always right. If governments were always right we would not have the situation that we have today. Decisions taken by the most democratic institutions in the world are very often wrong.”

Europa. Summaries of EU legislation. Regional policy. Review and the future of regional policy, ”Cohesion policy to deliver the Lisbon Strategy”, 3 martie 2009, http://europa.eu/legislation_summaries/regional_policy/review_and_future/g24246_en.htm

 

Europa. Summaries of EU legislation. Employment and social policy, ”Community employment policies. Towards common principles of flexicurity”, 29 aug. 2011, http://europa.eu/legislation_summaries/employment_and_social_policy/community_employment_policies/c10159_en.htm

Robert Michels, ”Political Parties; a Sociological Study of the Oligarchical Tendencies of Modern Democracy”, Jarrold & Sons, London, 1916, ”Part Six. Synthesis: The Oligarchical Tendencies of Organization, cap. II, Democracy and the Iron Law of Oligarchy”, http://etext.lib.virginia.edu/etcbin/toccer-new2?id=MicPoli.sgm&images=images/modeng&data=/texts/english/modeng/parsed&tag=public&part=6&division=div1

Long Finance, ”Financial Centre Futures. The Global Financial Centres Index”

http://www.longfinance.net/Publications/GFCI%2012.pdf

Eurostat, ”Prodcom statistics/Top product groups: main producer countries”, 2011, http://epp.eurostat.ec.europa.eu/statistics_explained/index.php/PRODCOM_statistics

Parlamentul și Consiliul Europei, ”Regulation (EC) No 1059/2003 of the European Parliament and of the Council of 26 May 2003 on the establishment of a common classifcation of territorial units for statistics (NUTS)”, http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CONSLEG:2003R1059:20110207:EN:PDF

Eurofound. European industrial relations observatory online, ”Chancellor proposes Agenda 2010 to revive economy”,

 http://www.eurofound.europa.eu/eiro/2003/03/feature/de0303105f.htm

Institute for the Languages of Finland, ”Dialect distribution map (Finnish), http://www.kotus.fi/?l=en&s=368

The Economist, 4 mai 2013, ”Europe`s credit crunch”, http://www.economist.com/news/leaders/21577068-woes-small-businesses-italy-and-spain-threaten-be-next-twist-euro

The Economist, 6 apr. 2013, ”A world of cheap money”, http://www.economist.com/news/briefing/21575773-central-banks-have-cushioned-developed-worlds-economy-difficult-period-they-have-yet

The Economist, 27 apr. 2013, ”Work and the young. Generation jobless”/ ”Youth unemployment”, http://www.economist.com/news/leaders/21576663-number-young-people-out-work-globally-nearly-big-population-united, http://www.economist.com/news/international/21576657-around-world-almost-300m-15-24-year-olds-are-not-working-what-has-caused

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest