Atlantism și eurasianism. Încercuirea și contra-încercuirea lumii în secolul XXI

SILK

Recentele evenimente politice, atât în Statele Unite, cât și în Europa: alegerea lui Donald Trump, Brexit, dezvoltarea mișcărilor antisistem pe vechiul continent marchează sfârșitul unei lumi. Nu putem să nu ne gândim la Gramsci: «Lumea veche moare, lumea nouă întârzie să apară și în acest clar-obscur răsar monștrii».

Printre aceste evenimente, fără îndoială cel mai important este alegerea lui Donald Trump la președinția Statelor Unite. Violența atacurilor care-l vizează, provenind dinspre establishmentul mediatic și politic, dinspre comunitatea de informații, ca și dinspre «deep state», traduce îngrijorarea mediilor care au făcut din concepția ideologică și hegemonic a mondializării alfa și omega filosofiei lor politice.

Alegerea lui Donald Trump este reflexul revoltei surde a acelui « quiet people », a acelor « electori ascunși», acești americani uitați despre care chiar președintele Obama a recunoscut că i-a „neglijat”, a tuturor acelora care „nu mai puteau rezista” în fața neputinței guvernanților noștri faț de o criză la origine imobiliară și financiară, devenită apoi în timp socială, economică, politică și finalmente geopolitică.

Ceea ce mass media de la noi au calificat drept seism politic nu este altceva decât traducerea în politica internă a Statelor Unite a acestei dimensiuni geopolitice a crizei care a dus o parte a electoratului american să voteze pentru cel care le-a promis să pună capăt consecințelor unei globalizări devastatoare pentru locurile lor de muncă și genul lor de viață.

În centrl acestei percepții se află rolul din ce în ce mai mare al Chinei și al expansiunii nelimitate, cuceritoare și asumată ca atare, al economiei sale. Este motivul pentru care Donald Trump beneficiază de asemenea de susținerea unei părți a elitei conducătoare ostilă globalizării fără limită a economiei americane. Se observă revenind, ironie a sorții, fiind vorba despre China, opoziția tradițională între „burghezia națională” și „burghezia compradoare”.

Nu putem înțelege nimic din atitudinea lui Donald Trump, atât în vremea campaniei sale electorale cât și după alegere, dacă nu luăm în calcul această situație. Ceea ce le-a fost reproșat elitelor conducătoare aflate la cârmă de mulți ani este că, prin încăpățînarea neo-liberală și globalistă, refuzând orice alternativă (acel „there is no alternative” al lui Thatcher și Reagan), de a se fi lăsat surprinsă de reemergența unei Chine pe cale să devină prima economie mondială, și a cărei strategie, denumită „Maratonul secolului” (1), a fost definită de conducerea Partidului Comunist chinez în 1972, imediat după relansarea relațiilor diplomatice cu Statele Unite de către Nixon și Kissinger.

Obiectivul afișat al acestui plan era de a șterge umilințele trecutului prin organizarea unei noi ordini mondiale favorabilă Chinei, punând definitiv sub semnul întrebării principiile dominației economice americane fixate la conferința de la San Francisco ca și prin acordurile de la Bretton-Woods.

Această strategie hegemonică întărită în august 1971 prin abandonarea convertibilității dolarului și politica iresponsabilității financiare care a urmat a condus Statele Unite la afișarea astăzi a unei datorii de 20.000 de miliarde de dolari deținută în proporție de o treime de către China, ceea ce le plasează pe primele într-o situație de relativă dependență.

Acest dolar post 1971, neconvertibil în aur, emis fără măsură, le-apermis americanilor să-și procure în abundență produse fabricate în altă parte. Străinii l-au folosit pentru a-și consolida economiile și a concura întreprinderile americane pe propriul lor teren în vederea furnizării de produse mai ieftine consumatorilor americani sufocați de credite ca urmare a stagnării veniturilor lor. China a fost, de departe, primul beneficiar al acestei situații.

Deficitul Statelor Unite în raport cu China se ridică de aici înainte la un miliard de dolari pe zi

Din 1980, perioadă în care comerțul cu Imperiul de Mijloc a luat realmente avânt, Statele Unite au acumulat un deficit total de aproximativ 10.000 de miliarde de dolari.

Acești bani au creat o datorie mondială colosală de 152.000 miliarde de dolari, ce reprezintă 225% din PIB-ul mondial (Raportul FMI din 4 ianuarie 2017) și a destructurat și corodat ansamblul sistemului financiar mondial.

Alegerile americane nu i-au surprins decât pe cei care refuzau să vadă că, dincolo de această iluzie a unei dolarizări fără frână a economiei mondiale, se profila repunerea în discuție a marilor echilibre geopolitice mondiale care stăteau până atunci, grație privilegiului exorbitant al dolarului, pe negarea fragilității superputerii americane. Ne amintim de cuvintele lui John Connally, Secretarul trezoreriei președintelui Nixon: „Dolarul este moneda noastră dar este problema voastră”.

Este clar că semnalele date de către Donald Trump Imperiului de Mijloc, încă de la alegerea sa, chiar fără a aștepta intrarea în funcție din 20 ianuiarie 2017, nu aveau alt scop decât de a arăta lui Xi Jinping, că, ajuns la jumătatea acestui Maraton titanic, era evident vremea de a revedea regula jocului.

Dar să nu ne lăsăm înșelați, „make no mistake”, cum spunea, în alte vremuri, G.W. Bush, ceea ce se anunță este o remiză din cauza arhitecturii ansamblului geopolitic mondial care, din vremuri imemoriale, stă pe confruntarea puterilor maritime cu cele ale uscatului, confruntare mascată până acum de slăbiciunea seculară ale Chinei.

Confruntarea China/Statele Unite este inevitabilă

Ea este perfect simbolizată de imaginea capcanei lui Tucidide. Singura problemă fiind aceea de a ști dacă cei doi dușmani vor avea înțelepciunea să evite această capcană. ținând cont de enormitatea mizei și de puterea actorilor, este în cauză soarta planetei. Nici nu îndrăznim să ne imaginăm ce ar însemna, în acest secol XXI nuclearizat și populat de mai bine de șapte miliarde de locuitori, un „remake” al conflictului dintre Sparta și Atena și mai ales sfârșitul său…

Schematizând foarte tare, viziunea geopolitică americană de hegemonie așa cum a fost practicată și dezvoltată progresiv, fără concurență, în cursul ultimului secol, se bazează pe noțiunea de „containement”, chiar de „roll back”, adică de îndiguire și de respingere.

Această noțiune teoretizată de la începutul războiului rece s-a aplicat, în principal, Uniunii Sovietice. Ea a rămas în centrul concepției americane a relațiilor internaționale, menținerea NATO în activitate în ciuda dispariției URSS-ului și a Pactului de la Varșovia fiind una dintre probele cele mai clare.

Multe semne lasă să se înțeleagă că în spiritul strategilor americani, în ciuda interdependențelor economice, această îndiguire se extinde la ora actuală ansamblului sino-rus, adică Eurasiei.

Acest conflict care se anunță între atlantism și eurasianism tinde să ia trăsăturile unui război de asediu. De aceea vom prefera pentru a-l descrie termenii de încercuire, dezîncercuire și contra-încercuire.

Încercuirea: coșmarul lui Mackinder

Într-un articol de douăsprezece pagini care relua textul conferinței pronunțate la Londra în fața Royal Society of Geography, în 25 ianuarie 1904, intitulată „Pivotul geografic al istoriei”, geograful și geopolitologul englez John Halford Mackinder a fixat principiile unei viziuni geopolitice ce opunea puterile mării, lumea anglo-saxonă, puterilor uscatului, Eurasia.

Mai schematic, așa cum prezisese deja încă din 1840 Tocqueville în „Democrația în America”, Statele Unite se opuneau Rusiei.

El trebuia să rrzume aceste principii într-un adagiu în forma unui refren: „cine controlează inima lumii (the heartland) controlează insula lumii (the world island), cine controlează insula lumii stăpânește lumea”.

Evenimentele care s-au derulat în cursul secolului care a urmat acestei formulări dau a posteriori acesteia caracterul unei predicții autocreatoare.

Nicholas Spykman, juralist și profesor la Yale va completa mai târziu, în 1943, de o manieră decisivă, aceată viziune a lumii într-un studiu care i-a fost comandat, în scop pedagogic, de președintele Roosevelt. Acest studiu avea ca obiect explicarea pentru oublicul american cu ce se asemăna Vechea Lume.

Introducând noțiunea de „rimland”, Spykman completează viziunea esențialmente geografică a lui Mackinder dându-i o dimensiune geopolitică. ”Rimland”-ul este constituit din statele care pe parcursul războiului rece au participat la strategia de îndiguire (containment) a Uniunii Sovietice imaginată de George Kennan și aplicată de Foster Dulles, urmărită fără întrerupere în toată perioada respectivă și amplificată de atunci astfel încât să înglobeze și China. Rimland-ul se întinde de aici înainte din nordul insulelor britanice până în Japonia trecând prin Orientul Mijlociu.

Completarea lui Mackinder se traduce de atunci astfel: „cine controlează rimlandul stăpânește Eurasia, cine stăpânește Eurasia controlează destinul lumii”.

Nu este exagerat să spunem că această completare reluată neîncetat de decenii este în centrul geopoliticii americane. Ea inspiră mereu majoritatea geopolitologilor americani ca și pe președinții lor succesivi, fără excepție, cel puțin până în acest moment.

Ea corespunde unei viziuni exclusive a relațiilor internaționale care constă în a desemna frontal inamicul și, prin strategia berbecului, în a încerca să-l disloci. Tocmai în această perspectivă Zbigniew Brzezinski sau George Friedman susțin că controlul Ucrainei este mijlocul de a disloca Rusia.

Starea lumii actuale pune în evidență că aplicarea acestei strategii este mereu în curs.

Dar din vremea URSS-ului, „rimland-ul” îndiguia un „heartland” conceput ca puternic nuclearizat dar ecoomic slab și nestructurat. Zidurile erau solide dar fortăreața goală, inima sa era imperiul stepelor.

Cu reemergența Chinei și apropierea sino-rusă acest spațiu devine o putere economică considerabilă organizată și în plină dezvoltare. Visul hegemonic al lui Mackinder se transformă în coșmar.

Dezîncercuirea: drumul și centura

Peisajul în care se va desfășura „Maratonul” începe să se deseneze: în fapt, este vorba despre a amenaja teritoriul Eurasiei, de a rupe „rimland-ul”, de a-l fragiliza în multe locuri prin acorduri internaționale sau de a-l penetra prin coridoare de transport cu ajutorul unei politici de dezîncercuire și de contra-încercuire planetară, asociind Rusia și cea mai mare parte a națiunilor Asiei.

Pe cât se inspiră politica americană de încercuire sintetizată de Z. Brzezinski în „Marele joc de șah” fix din jocul de șah (a închide, a acționa în forță și a lovi dintr-odată), pe atțt se inspiră politica chinezească de dezîncercuire și contra-încercuire din jocul de go: a acumula discret și progresiv forță, a se infiltra, a se răspândi, a ocupa progresiv spațiul; „a face ca apa”, după preceptele lui Lao Tse. „Nimic nu este mai suplu și mai slab ca apa, dar pentru a ridica ceea ce e dur și puternic, nimic nu o depășește”.

Geopolitica eurasianistă decurge cu totul natural de aici: este vorba de a traversa și a evita „rimland-ul” prin crearea instituțiilor, infrastructurilor și a metodelor financiare.

Instituții

Organizația de Cooperare de la Shanghai (OCS) asigură acoperirea instituțională a ansamblului. Puțin cunoscută, această organizație suplă și eficace regrupează Rusia, China, Kazahstanul, Kârgâzstanul, Tadjikistanul, iar în 2016 prin președinții acestor șase țări, OCS-ul a decis să admită India și Pakistanul ca membri deplini. Este probabil ca și Iranul să fie admis curând. Organizația se întinde peste mai bine de 60% din teritoriul Eurasiei și regrupează 43% din populația planetei, pe 37,5 milioane de km pătrați în total.

Este o alianță politică, economică și militară care adună laolaltă patru puteri nucleare, dintre care două, India și Pakistanul, sunt totuși în relații foarte proaste.

Din partea Rusiei parteneriatul OCS-ului cu Uniunea economică eurasiatică care regrupează Rusia, Bielorusia, kazahstanul, Srmenia și Kârgâzstanul se pune pe picioare.

Infrastructuri

Infrastructurile au ca obiectiv constituirea armăturii fizice a ansamblului, căi ferate (50.000 km TGV-uri în proiect din care 12.000 deja realizați), oleoducte și gazoducte (ex: Forța Siberiei, gazoduct de aproximativ 4000 km, care se întinde de la zăcământul din Ciaianda în Iacuția până în nordul extrem al Chinei) etc…

Axa majoră este giganticul program denumit „One Belt One Road”, „Drumul și centura”, lansat în 2013 de către președintele Xi Jinping, al cărui obiectiv este de a acoperi ansamblul teritoriului eurasiatic și de a atinge Europa. Acest proiect aduce împreună calea maritimă și căile terestre. El prinde în clește „rimland-ul” dublând calea maritimă a mătăsii printr-o cale terestră, se eliberează de sindromul Malacca evitând strâmtoarea eponimă, punct de trecere obligatoriu, dar supravegheată atent pentru navele chinezești care doresc să ajungă în India, în Orientul Mijlociu sau Europa.

Această cale comportă șapte axe:

  1. The Twenty-First-Century Maritime Silk Road (MSR)
  2. The China-Mongolia-Russia Economic Corridor (CMREC)
  3. The China-Pakistan Economic Corridor (CPEC)
  4. The Bangladesh-China-India-Myanmar Economic Corridor (BCIMEC)
  5. The China-Indochina Peninsula Economic Corridor (CICPEC)
  6. The China-Central and West Asia Economic Corridor (CCWAEC)
  7. The New Eurasian Land Bridge (NELB)

Finanțări

Această enumerare pune în lumină amploarea programului de dimensiuni continentale ale cărei finanțări sunt la înălțimea ambițiilor. Două instrumente au fost puse la lucru: Banca Asiatică de Investiții în Infrastructuri (Asian Infrastructure Investment Bank sau AIIB) este o bancă de investiții propusă de Republica Populară Chineză pentru a răspunde nevoii crescânde de infrastructuri în Asia de sud-est și Asia centrală. Această bancă se prezintă ca suportul financiar al strategiei noului drum al mătăsii. Ea regrupează 57 de țări din care mai multe europene – găsim printre ele spre surprinderea generală Franța și Marea Britanie, ceea ce a marcat pentru China un mare succes diplomatic în detrimentul Statelor Unite. Această participare nu ar fi ea într-adevăr unul dintre primele „semnale slabe” ale pivotului european către Eurasia? Capitalul său este de 100 miliarde de dolari.

Silk Road Fund, la rândul său, este un fond de stat al guvernului chinez care are 40 de miliarde de dolari capital, destinați să intervină în sprijinul băncii.

Contra-încercuirea: BRICS-ul

Pentru asediat, adică Eurasia, principiul războiului de asediu este nu numai de a penetra frontul asediatorilor, ci și de a-i asedia, la rândul lor, luându-i pe partea cealaltă.

Dacă ne plasăm sub un unghi geopolitic, acesta este rolul distribuit BRICS-ului (Brazilia, India, Rusia, Africa de Sud, China).

Ironie a sorții, acest acronim inventat de Jim O’Neill, conducător al Goldman Sachs în perspectiva de marketing al produselor financiare novatoare orientate spre țările emergente, desemnează acum o organizație al cărei nucleu dur este identic cu cel al Organizației pentru Cooperare de la Shanghai, China, India și Rusia, la care se adaugă o țară africană a cărei situație geografică este un punct cheie al geopoliticii mondiale, plus cea mai mare țară a Americii latine. Alăturarea acesteia din urmă pune puternic în cauză doctrina Monroe, expresia până acum neneglijabilă a hegemoniei americane în emisfera occidentală. O atare alăturare nu este desigur străină de recentele tensiuni dintre Statele Unite și guvernul brazilian.

OCS și BRICS, prin foarte puternica lor consanguinitate, desăvârșesc, prin această dublă organizare, dez-enclavizarea și eliberarea lor de presiunea strategiilor „mackinderiene” și prind astfel în clește actorii tradiționali ai economiei occidentale.

Aceste două organizații se ajută una pe cealaltă fiindcă, pe plan financiar, Banca de dezvoltare a BRICS, dotată și ea cu un capital de 100 miliarde de dolari, preia ștafeta de la AIIB pemițând mai ales dezvoltarea de infrastructuri atât în Africa cât și în America latină în același spirit de amenajare planetară a teritoriului ca și cele din cadrul programului Drumului Mătăsii.

În fine, contra-încercuirea nu ar fi completă fără referire la cartea albă a politicii spațiale chinezești pentru perioada 2017-2022 al cărei oiectiv este, duă acest document, „de a face din China o putere spațială în toate domeniile, în particular de a favoriza o puternică dezvoltare economică și socială grație repercuțiunilor acesteia și de a permite realizarea visului chinez de renaștere a națiunii chineze”. Nu este nicio îndoială că bazele acestui program sunt științifice, economice și securitare. Pe termen lung, utilizarea resurselor lunare este una dintre marile priorități ale Chinei. În particular Luna deține un gaz rar pe Pământ, helium 3, care poate fi utilizat pentru producerea energiei prin fuziune.

În loc de concluzie

Această dublă strategie de dezîncercuire și contra-încercuire inițiată de China cu participarea din ce în ce mai clară a Rusiei sub multiple forme este vectorul unei politici orientate către restul lumii și mai ales către o Europă percepută ca punctul extrem al Eurasiei, acel faimos „mic cap al Asiei”, obiect mitic al tuturor cuceririlor. ținând cont de slăbiciunile economice ale Vechiului continent și de absența unei strategii globale și pe termen lung al Uniunii Europene, această viziune geopolitică inclusivă se traduce prin luări de poziție în industria europeană din ce în ce mai semnificative și problematice, China comportându-se din ce în ce mai mult ca un cuceritor decât ca un partener. Astfel se constată că în anul 2016 investițiile chinezești directe care s-au ridicat la 200 de miliarde de dolari au crescut cu 77% în Europa în vreme ce în restul lumii nu au crescut decât cu 40%. Europa slăbită și fără apărare a devenit o țintă.

Europei irenice a normelor și a marilor principii, mai ales a pieței, concurenței libere și nefalsificate se opune Eurasia voluntaristă a marilor idei, proiecte și spații.

La rândul lor, Statele Unite au văzut apărând în ultimele luni capitalurile chinezești într-un domeniu unde nu le așteptau: industria cinematografică. Or, această industrie este în centrul „soft power”-ului american element capital de hegemonie.

Acest ultim punct foarte simbolic arată că strategiile de îndiguire iau apă de peste tot, atât dinspre partea rusă, cât și dinspre cea chineză, fie că e vorba despre „geopolitica conductelor” sau despre marea politică rusă de acces la mările calde. Din acest punct de vedere punerea la punct a axei Moscova, Ankara, Teheran, ca urmare a succeselor lui Vladimir Putin în Siria și a contrario atitudinii consternante a occidentalilor în acest conflict este revelatoare.

Este probabil ca alegerea lui Donald Trump să deschidă o nouă eră a relațiilor intre cei trei protagoniști ai triunghiului strategic SUA-China-Rusia. Până acum Rusia era considerată de către diplomația americană ca inamicul ereditar, iar China un partener indispensabil chiar dacă ambiguu. De aici înainte, tendința pare a se inversa. Recente studii ale CFR reluate de revista oficioasă a mediilor apropiate de Departamentul de Stat, Foreign Affairs, atestă această evoluție. Statele Unite nu-și mai pot permite luxul să înfrunte simultan doi adversari.

La rândul lor, rușii sunt de asemenea pentru chinezi un partener incert. Încrederea nu este totală, căci primii se tem intențiile chinezilor asupra Siberiei și a multiplelor sale bogății. Contraponderea occidentală va apărea, cu timpul, ca o necesitate imperioasă pentru Moscova.

Europenii au și ei un rol de jucat. Vor dori și vor putea să-l joace? Sarcina este uriașă, ei trebuie, într-adevăr, să o rupă cu viziunile formulate de două dintre spiritele lor cele mai strălucitoare, Alexis de Tocqueville și John Halford Mackinder, și unul și celălalt profetizând, la mai mult de un secol distanță, caracterul ireconciliabil al percepțiilor rusești și americane despre lume, fruct al unui soi de fatalitate geografică.

1 M. Pillsbury, The Hundred-Year Marathon: China’s secret strategy to replace America as the global superpower, 2015, Kindle Edition.

 

 

Trad. Vladimir Muscalu

https://metamag.fr/2017/03/28/atlantisme-et-eurasisme-encerclement-et-contre-encerclement-du-monde-au-xxieme-siecle/

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest