Asupra esenţei şi funcţiei spiritului aristocratic

  1. Există un spirit aristocratic şi există diverse manifestări ale lui, legate de timp şi de spaţiu. Aceste manifestări au un caracter contingent, cunoscând o geneză, o dezvoltare şi eventual o alterare şi un declin. Cu toate acestea, spiritul aristocratic este anterior şi superior fiecăreia dintre ele. El corespunde unui grad al realităţii, unei funcţii primordiale în întreg. El are deci o natură supraistorică, şi, am spune chiar, metafizică. El există aşadar independent de naşterea şi de declinul aristocraţiilor istorice, care pot să-l întruchipeze mai mult sau mai puţin perfect în cutare perioadă determinată şi în ciclul unei civilizaţii date şi al unei rase date.

Ideea aristocratică, ca şi ideea de Regnum sau cea de ordine sau de tradiţie, îşi găseşte în ea însăşi consacrarea şi justificarea. Partea de interioritate a oamenilor începe deja să se întunece atunci când ei ajung să presupună că „istoria” este cea care creează un Regnum, o aristocraţie sau o tradiţie, sau că acestea îşi au justificarea şi valoarea în factorii contingenţi ai utilităţii, ai dominaţiei materiale sau ai influenţei. Istoria şi, în general, tot ceea ce este doar omenesc, poate furniza numai dynamis-ul, forţa profundă care permite unui Regnum să se formeze şi spiritului aristocratic să se manifeste. Dar, în esenţa sa cea mai profundă, această manifestare este înconjurată de un mister iar acest mister nu există decât acolo unde căile de sus se întâlnesc cu cele de jos, acolo unde piscurile ascezei umane se unesc cu sursele de influenţă supraumane. Aceste puncte de joncţiune sunt momentele fatidice ale istoriei. În cadrul acestora simbolul devine realitate şi realitatea devine simbol, iar ceea ce este spirit se face putere şi ceea ce este putere se face spirit.

  1. Una dintre tacticile cele mai folosite de către forţele secrete ale subversiunii mondiale este substituirea principiului cu persoana. Acolo unde se doreşte dezagregarea unei ordini tradiţionale aceste forţe aşteaptă cu nerăbdare apariţia unei anumite degradări la reprezentanţii istorici ai principiilor fundamentale ale acestei ordini. Acesta este momentul cel mai oportun pentru acţiunea subversivă: totul este pregătit pentru ca procesul ce li se face persoanelor să se extindă pe ascuns asupra principiilor pe care ele le reprezintă, în aşa fel încât acestea din urmă să fie lovite de aceeaşi discreditare şi să se considere că sunt decăzute şi trebuie prin urmare să fie înlocuite de altele, mai mult sau mai puţin subversive. Este deja multă vreme de când această tactică a fost adoptată contra unei anumite aristocraţii tradiţionale europene. Pornind de la certa degenerescenţă a unei părţi a acestei aristocraţii, care a fost instrumentul cel mai util pentru a ataca însuşi spiritul aristocratic, nu s-a tras concluzia că ar trebui destituită această aristocraţie decăzută şi înlocuită cu alta, care să fie la înălţimea singurei idei din care îşi poate extrage autoritatea şi existenţa, ci s-a ajuns la negarea unei atari idei în profitul forţelor şi ideilor inferioare.

În rest, aici nu este decât un episod al unui proces de subversiune şi de involuţie mai extins, pe care îl vom reaminti pe scurt. Trebuie să ne gândim la patru grade fundamentale ale vechii ierarhii sociale ariene: şefi spirituali, aristocraţie războinică, burghezie, lucrători. Degenerarea primului rang nu a antrenat înlocuirea şefilor spirituali nedemni cu unii reprezentanţi demni ai aceluiaşi principiu, iar al doilea grad, aristocraţia războinică, a găsit aici un pretext bun pentru a uzurpa şi a prelua autoritatea care nu aparţinea legitim decât primului grad. Într-un al doilea moment, degenerarea unei părţi a aristocraţiei a avut drept consecinţă, nu o mişcare care să vizeze restaurarea ei, ci o a doua uzurpare, din partea stării a treia, care s-a substituit nobilimii războinice ca plutocraţie burgheză. În fine, degenerarea sistemului stării a treia, a burgheziei şi capitalismului, nu a condus la o eliminare oportună a excrescenţelor sale bolnave şi parazitare ci, din nou, a fost folosită pentru a face un proces imaginar principiului, din partea celei de-a patra stări, a lumii materializate şi proletarizate a maselor (marxism, bolşevism).

  1. Din această scurtă sinteză istorică rezultă în acelaşi timp foarte clar că este fundamental să cunoaştem esenţa şi importanţa spiritului aristocratic pentru a combate subversiunea şi a ne orienta convenabil, mai ales în punctul în care se află acum „civilizaţia occidentală”.

Astăzi, anumite forţe combat, pe planul spiritual şi material, civilizaţia şi spiritul burghez, plutocraţia, capitalismul. Ele vor să termine cu „epoca burgheză”. Există totuşi două maniere, nu numai diferite, dar şi antitetice, de a nega burghezia şi de a provoca sfârşitul epocii burgheze. Urmând prima perspectivă, trebuie depăşită burghezia şi tot ce derivă din ea penttu a face posibilă dominaţia maselor. După a doua manieră, dimpotrivă, adevărata depăşire a burgheziei este întoarcerea la o idee aristocratică, adică la ideea căreia, în virtutea, pe de o parte, degenerescenţei unei părţi a reprezentanţilor săi şi, pe de altă parte, a unei uzurpări, i s-a substituit hegemonia burghezului şi a idolilor burghezului: capitalul, aurul, economia apatridă şi anonimă.

Am putea explica această alternativă urmând un alt punct de vedere. Aceste forţe au în mod de netăgăduit aspecte „totalitare”, socializante, exterior asemănătoare celor ale „idealului” social marxist şi comunist. În ce măsură aparţin ele sfârşitului unui ciclu care se caracterizează chiar prin regresiunea a ceea ce este diferenţiat, calitativ, personal în anonimatul colectivului? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să explicăm că fenomenul totalitarismului şi al centralizării statale are două semnificaţii opuse, după „direcţia” sa şi tipul de regim al societăţii care l-a precedat. Dar, sub acest raport, din nou ideea aristocratică este actualmente măsura acestui fapt.

Să presupunem că ordinea preexistentă „totalitarizării” este cea a unei societăţi bine articulate, nu artificial, ci prin vocaţie naturală, în straturi deschise şi opuse, dar acţionând împreună într-un întreg ierarhic şi că, de altfel, diferenţierea şi anticolectivismul acestei societăţi se exprimă şi printr-o anume repartiţie a puterii şi a suveranităţii, printr-o anume repartiţie a funcţiilor şi a drepturilor particulare, care sunt totuşi subordonate autorităţii centrale, întărite, mai degrabă decât slăbite, în principiul său pur imaterial, prin această descentralizare parţială. Dacă centralismul şi totalitarismul se impun într-o astfel de societate, ea ar fi distrusă şi dezorganizată, ar regresa de la organic la inform. A face ca totul să depindă de o putere centrală, în maniera absolutismului, ar fi, în acest caz, a vrea să legi direct de creier toate funcţiile şi activităţile corpului şi chiar a ajunge la starea acelor animale inferioare care nu sunt făcute decât dintr-un cap şi dintr-un corp nearticulat şi nediferenţiat. Acesta este exact sensul absolutismului antiaristocratic şi nivelator care a fost urmărit metodic, datorită forţei circumstanţelor diverse, mai ales de către regii Franţei. Nu este o întâmplare că Franţa a dat naştere, prin revoluţia iacobină, la demagogie şi la starea a treia. Aceşti regi absolutişti şi inamici ai aristocraţiei şi-au săpat cu adevărat propriul mormânt. Atunci când, pe de o parte, demnitatea lor se seculariza şi-şi pierdea consacrarea originară, centralizând, dezarticulând Statul de formele virile, directe de autoritate, responsabilitate şi de suveranitate personală, parţială, pe de altă parte, ei creau un vid în jurul lor, căci nobilimea de robă inutilă nu mai putea reprezenta nimic, iar nobilimea de spadă nu mai avea raporturi directe cu ţara. Structura diferenţiată care servea ca intermediar între naţiune şi suveran fiind distrusă, nu mai rămânea decât naţiunea ca masă separată de suveran şi de suveranitatea sa secularizată. Dintr-o singură lovitură, revoluţia franceză a măturat cu uşurinţă această suprastructură şi a adus la putere masa simplă. Acesta este un exemplu al primei direcţii, involutivă, a procesului de centralizare statală.

Cazul este diferit atunci când antecedentul procesului de centralizare autoritară nu este un sistem organic, ierarhic şi diferenţiat, ci o societate deja în disoluţie, aşa cum este cazul în epoca modernă. Liberalismul, democraţie, raţionalismul, internaţionalismul au redus naţiunile la mase instabile care se dispersează în toate direcţiile, pentru a sfârşi prin a cădea în fundul prăpastiei reprezentată de marxism şi bolşevism. În aceste condiţii, prinmul lucru de făcut, cel mai urgent, este evident acela de a neutraliza tendinţa centrifugă printr-o forţă politică centripetă. Acesta este sensul care trebuie atribuit procesului de totalitarizare la care tind aceste forţe. În orice caz, aceasta este o sarcină preliminară, cea mai importantă fiind aceea de a reorganiza naţiunea redată ei însăşi, unificată sub semnul miturilor şi simbolurilor diverse şi de a o sustrage oricărui colectivism prin crearea unei structuri ierarhice foarte stabile, bine constituită, în care pincipiul personalităţii şi, între altele, al adevăratei autorităţi spirituale să fie bine pus în relief.

Dar a dori aşa ceva înseamnă în acelaşi timp a recunoaşte că ideea aristrocratică ca direcţie este cea care diferenţiază cele două cazuri şi, deci, ea este cea prin care curentele care aparţin istoric sfârşitului unui ciclu se diferenţiază net de celelalte curente, cele ce reprezintă deja principiul resurecţiei şi reconstrucţiei ce vor urma internaţionalismului şi prăbuşirii colectivismului.

  1. Deoarece spiritul aristocratic este anterior şi superior tuturor acestor manifestări, problema formării aristocratice concrete implică înţelegerea aprofundată a esenţei înseşi a acestui spirit. În orice caz, trebuie să avem clar în vedere că reconstrucţia nu depinde de o simplă clasă politică mai mult sau mai puţin legată de corpul administrativ sau legislativ al Statului. Este mai întâi un prestigiu şi un exemplu care, legate de o pătură foarte precisă, trebuie să poată forma o atmosferă, să cristalizeze un stil de viaţă superior, să trezească forme speciale de sensibilitate şi să dea astfel ton unei noi societăţi. De aceea ne-am putea gândi la un fel de Ordin, în sensul viril şi ascetic pe care acest cuvânt îl avea în civilizaţia ghibelină a Evului Mediu şi, chiar mai adecvat, în societăţile ariene şi indo-europene arhaice, unde ştim că elita, care nu era în niciun fel organizată material, nu-şi extrăgea autoritatea din reprezentarea unei puteri tangibile oarecare sau dintr-un principiu abstract dat, ci îşi ţinea foarte bine rangul şi dădea tonul civilizaţiei corespunzătoare cu ajutorul unei infleunţe directe ce emana din esenţa sa.

Lumea modernă cunoaşte multe contrafaceri ale elitismului, de care trebuie să ne distanţăm. Spiritul aristocratic este esenţialmente aniraţionalist.

De exemplu, trebuie să luăm clar poziţie împotriva aşa-zisei „aristocraţii a gândirii”. Cultul superstiţios al „gândirii” este inerent civilizaţiei burgheze pe care am combătut-o, care l-a inventat şi răspândit pentru motive polemice precise. Într-adevăr, pentru a lichida ultimele resturi ale aristocraţiei sângelui şi spiritului, civilizaţia burgheză, consolidată de ascensiunea stării a treia, a inventat dreptul „adevăratei” aristocraţii, care ar fi fost chiar cel al „gândirii” şi în care „nobilele” principii preparate necromantic de iluminismul franc-mason au jucat un rol important. Întoarcerea la o adevărată aristocraţie implică depăşirea acestui mit burghez.

Ce este această „aristocraţie a gândirii”? Ea se reduce în mare măsură la faimoşii „intelectuali”, la creatorii de „filosofii” pe cât de briliante pe atât de arbitrare, la poeţi, la literaţi şi la umanişti, prin urmare mai mult sau mai puţin la aceia pe care Platon, în prezenţa adevăraţilor conducători şi ai adevăraţilor „înţelepţi”, voia pe bună dreptate să-i alunge din Statul său, care nu era deloc, aşa cum îşi imaginează vulgul, un model utopic, ci reflecta ceea ce a fost considerat mereu drept un sistem politic normal din punct de vedere tradiţional. Nu trebuie decât ca gânditorii – care pot fi chiar poltroni ca şi caracter – şi micii burghezi să fie – numai ei – aşezaţi în fruntea unei civilizaţii pentru a simţi absurditatea întreagă şi anacronismul acesteia, nu numai în raport cu problema adevăratului spirit aristocratic, dar şi în raport cu antiraţionalismul care animă forţele de care am vorbit mai devreme.

  1. Deoarece ceţurile iluminismului progresist şi scientist s-au disipat de-aici înainte, trebuie de asemenea să luăm distanţă faţă de „aristocraţia gândirii”, concepută ca fiind compusă din oameni de ştiinţă, inventatori şi tehnicieni. Ei toţi sunt fără îndoială elemente utile şi indispensabile unei societăţi de tip modern, iar noua idee de Stat, care urmează după ce a democraţiei parlamentare, se caracterizează prin afirmarea principiului competenţelor chiar pe teren politic. Cu toate acestea, este la fel de evident că chiar această aristocraţie nu poate fi substanţa care se potriveşte nucleului central al noii civilizaţii care va urma civilizaţiei burgheze şi colectiviste. Ceea ce este mult mai aproape de marxism şi bolşevism este să ne imaginăm că o elită de tehncieni căutând să rezolve problemele pur materiale, sociale şi economice ar putea lumina umanitatea colectivizată pe care o servesc, ar putea s-o ghideze către un nou paradis şi astfel să pretindă o recunoaştere superioară.
  2. Nu există identitate nici între spiritul aristocratic şi o idee autoritară sau dictatorială sub forma sa generală. Singur faptul că există o expresie ca cea de „dictatură a proletariatului” arată că este necesar să se precizeze noţiunea de dictatură şi de autoritarism. Am încercat să demonstrăm că fenomenul elitismului, adică al unei minorităţi conducătoare, este inevitabil în istorie. Pareto a vorbit la acest punct despre o „circulaţie a elitelor”, care se substituie unele altora, apar cu ajutorul unor tehnici de dominaţie mai mult sau mai puţin asemănătoare şi se servesc de diverse idei care, sub acest raport, sunt mai puţin idei adevărate cât mituri, adică centre de cristalizare foarte elaborate de forţe sugestive iraţionale.

Elitismul, din acest punct de vedere, ar apărea ca o noţiune pur formală; o pătură este elită pentru că este la putere şi ajunge să exercite o influenţă determinată, în vreme ce concepţia normală este că o pătură trebuie să fie la putere şi trebuie să exercite o influenţă determinată pentru că este o elită, adică un grup ales („elită” vine de la „elego”), caracterizată printr-o superioritate, un prestigiu şi o autoritate inseparabilă de principii imuabile determinate, de un stil de viaţă anume, de o esenţă dată.

 

Adevăratul spirit aristocratic nu poate avea nicio trăsătură în comun cu formele de putere machiavelice sau demagogice care erau cele ale tiraniilor populare antice sau ale tribunatului plebeian, cu atât mai mult nu poate avea ca bază o teorie a „supraomului”, dacă prin aceasta înţelegem o putere care se sprijină pe calităţile pur individuale şi naturaliste ale personajelor violente şi redutabile. În esenţa sa profundă, substanţa spiritului aristocratic este, dimpotrivă, „olimpiană”; aşa cum deja am spus, ea provine dintr-o ordine metafizică.

Baza tipului aristocratic este înainte de toate spirituală. Semnificaţia spiritualităţii nu are totuşi mare lucru în comun cu semnificaţia sa modernă; ea este legată de un sens înnăscut al suveranităţii, de un dispreţ al lucrurilor profane, comune, dobândite, născute din abilitate, din ingeniozitate, din erudiţie sau chiar din geniu; dispreţ care se apropie puternic de cel pe care-l profesează ascetul, dar deosebindu-se de acesta prin absenţa completă a patosului sau resentimentului. Am putea rezuma esenţa adevăratei naturi nobile prin această formulă: o superioritate rasială asupra vieţii devenită natură. De altfel, această superioritate, care are ceva ascetic, nu serveşte la crearea de antiteze în tipul aristocratic; ca o a doua natură, ea domină şi impregnează calm partea inferioară a fiinţei umane, se traduce printr-o demnitate imperioasă, o forţă, o „linie”, o serenitate, un laconism şi o stăpânire de sine, încât ea dă naştere la un tip uman al cărui calm şi forţă intangibilă contrastează cu cea a tipului „titanic”, prometeic şi teluric. Dacă antichitatea atribuia simbolic o origine „celestă”, uranică tuturor principalelor descendenţe purtătoare ale spiritului aristocratic, este pentru că ea vedea bine acel nucleu „olimpian” al esenţei aristocratice. Vechea concepţie ariano-elenică a nous-ului nu este „spiritul” intelectualilor moderni, ci, dimpotrivă, elementul supranatural al omului, care este pentru suflet ceea ce este soarele pentru lună; este substanţa unei virilităţi imateriale, despre care s-a spus că zeii şi-au rezervat-o pentru ei înşişi, lăsând raţiunea neliniştită pentru majoritatea oamenilor. Astfel, în mit, cel şiret şi cel îndrăzneţ nu pot nimic împotriva nous-ului olimpian, pe care tragedia oamenilor şi a eroilor înşişi nu-l afectează deloc, căci el domină lumina calmă şi nemişcată. Cei care participă la el, se credea, sunt cu adevărat descendenţa regală, ei au de asemenea caracteristici ale divinului care aparţineau de fel stării primordiale, iar descendenţele lor formează rasele superioare, suprarasele, cele care au găsit soluţia la oscilarea între condiţia umană şi condiţia supraumană, care a fost la începuturi cea a anumitor descendenţe terestre. Aceste semnificaţii supraistorice se reflectă încă în orice realizare a veritabilului spirit aristocratic în istorie.

  1. Ideea rasială se leagă, în semnificaţiile sale cele mai profunde şi autentice, de ideea aristocratică. Trebuie cu toate acestea să fim foarte atenţi ca noţiunea de rasă să nu se slăbească şi să se golească de semnificaţia sa superioară şi tradiţională din cauza unei generalizări. În istorie, ideea rasială a fost mereu strict legată de ideea aristocratică şi această legătură a împiedicat constant materializarea sa într-un fel de zoologism. A avea rasă a fost mereu mai mult sau mai puţin sinonim cu aristocraţia. Calităţile „rasiale” au fost mereu calităţile superioare. Ele se opuneau calităţilor omului vulgar, pentru că ele erau, într-o largă măsură, înnăscute, legate de semnificaţii superioare. Pentru a clarifica aceste semnificaţii, este foarte important să distingem diverse aspecte ale rasei în general. Primul aspect este rasa corpului; al doilea, rasa sufletului; al treilea, rasa spiritului. Există aici trei manifestări foarte distincte ale unei aceleiaşi esenţe, cărora le corespund eredităţi la fel de diferite, legi proprii, limite date. În primă fază, rasa se recunoaşte într-o formă ereditară, dată de aspectul general al corpului, în vreme ce, în al doilea aspect, ea apare într-un stil dat al experienţei şi, în al treilea rând, în forma dată a unei tradiţii.

În manifestarea sa superioară, rasa se leagă de un element suprabiologic, de dispoziţii şi forţe de un anume tip care nu se pot realiza şi prezerva în puritatea lor decât într-o elită, în vreme ce în masă s-ar dispersa obligatoriu. Am putea spune astfel că rasa este prezentă în manieră difuză în toţi reprezentanţii unei sorginţi date şi că, în gradele sale superioare, ea nu se realizează totuşi decât într-un grup dat care, în interiorul acestei origini date, apare simultan ca substanţa cea mai adaptată pentru încarnarea spiritului aristocratic. Aici trăieşte şi se afirmă ceea ce am putea numi rasa eternă; corpul acestei manifestări este tradiţia, iar veritabilii reprezentanţi ai tradiţiei (care tradiţie reprezintă în întreg sufletul şi nucleul metafizic al rasei biologice, adică rasa ca spirit), sunt ei înşişi stratul olimpian al acestei descendenţe, aristocraţia.

„Tradiţie” vine de la „tradere” , „a transmite”. Sub acest raport, se pare că noţiunea, în conţinutul ei, nu are limite, adică tot ceea ce a fost transmis ar putea fi numit tradiţie. Dintr-un punct de vedere superior, lucrurile stau totuşi altfel. Transmiterea, într-adevăr, implică o continuitate, o identitate a conţinutului, ceea ce nu este de conceput fără o anumită depăşire a condiţiei umane. Nu putem vorbi deci de tradiţie în sens superior decât dacă conţinutul său este legat de ceva metafizic şi supranatural. Tradiţia poate avea diverse forme de expresie şi de manifestare, condiţionată de diverse circumstanţe, uneori schimbătoare, uneori chiar aparent contradictorii. Dar, dacă nu este rutină, transmitere mecanică a cutumelor, obişnuinţelor şi ideilor care se stratifică şi devin din ce în ce mai opace şi supuse deformării, ei bine, atunci dincolo de aceste forme exterioare de expresie trebuie să subziste un strat mai profund şi continuu şi oameni care să fie întrutotul, perfect conştienţi de acest strat. Trebuie deci un ezoterism tradiţional a cărui bază naturală nu pot fi decât aceşti oameni, care în acelaşi timp sunt reprezentanţii spiritului aristocratic. În fond, avem aici o condiţionare reciprocă: tradiţia serveşte de bază spiritului aristocratic, în acelaşi fel în care acesta serveşte drept bază tradiţiei, care exprimă ea însăşi rasa eternă sau eternul rasial.

În acest ansamblu, vârful şi forţa cea mai interioară şi cea mai subtilă a unei tradiţii şi a oamenilor unei tradiţii formează într-un anume sens elementul supranaţional al unei naţiuni sau suprarasa unei rase. De aici rezultă o posibilitate de înţelegere şi de solidaritate, sub semnul spiritului aristocratic veritabil, care a existat întotdeauna în trecutul tradiţional la popoarele de origine comună şi s-a reflectat de asemenea în anumite cutume familiale şi rasiale ale vechii aristocraţii europene. Se ştie că, în creşterea animalelor, „pur-sângele” nu este întotdeauna animalul născut din părinţi ai aceleiaşi specii, ci poate fi produsul încrucişării unor părinţi diferiţi, cu singura condiţie ca aceştia să aibă acelaşi sânge şi aceeaşi puritate. Dacă pur-sângele se reproduce cu un tip inferior, chiar din aceeaşi specie, calităţile sale vor dispărea şi va degenera. Din intuiţia unei legi de acelaşi fel, acţionând pe un plan superior, a apărut sistemul de alianţe supranaţionale al diverselor dinastii şi diverselor familii aristocratice europene; era vorba acolo, deci, de încrucişări calitative.

Chiar dacă acest sistem a avut defectele sale, el nu era mai puţin fondat pe reflectarea unui adevăr superior; este principiul comunităţii de origine urmând rasa spiritului, este unitatea şi omogenitatea care se realizează de sus, nu prin promiscuitate, ci prin vârfurile ierarhiei, pe baza elementului metafizic şi etern pe care ele îl comportă potenţial, inseparabil de substanţa reprezentanţilor calificaţi ai spiritului aristocratic veritabil.

  1. Rasismul contemporan poate primi o dublă interpretare absolut analoagă celei pe care am dat-o fenomenului concentrării totalitare şi, ca şi în acel caz, criteriul este spiritul aristocratic.

Unii au crezut că pot considera rasismul politic contemporan ca pe o ramură a „umanismului”, în sensul cel mai general al unei concepţii despre lume şi viaţă bazată fundamental pe om. După aşa-numita Renaştere s-a tins la reducerea sistematică la om a misticii divine şi, ceea ce este un lucru singular, este că s-a făcut cu atât mai mult cu cât omul a încetat de a mai fi privit ca o fiinţă privilegiată a creaţiei şi a fost studiat, nu prin raport cu originea şi destinaţia sa supranaturală, ci ca o specie naturală şi chiar, în cele din urmă, animală, printre atâtea altele. Astfel antropologia, care la început era ştiinţa omului în general, în integritatea sa corporală şi spirituală, a ajuns să capete o semnificaţie nouă; ea nu mai este ştiinţa omului ca atare, ci a omului ca fiinţă naturală, căruia i s-ar putea aplica metode de clasificare asemănătoare celor din zoologie şi botanică; ea a devenit o ştiinţă naturală a omului. În acelaşi timp, a intrat în joc tendinţa de a diviniza omul; tendiţă pe care o vedem deja lucrând în spiritul deist, iluminist şi masonic al „umanităţii”, care conduce la mistica bolşevică a omului colectivizat şi a mesianismului tehnic; dar, după autorii pe care i-am menţionat, ea ar apărea de asemenea în tendinţe foarte diferite, fie în divinizarea umanităţii ca substanţă a unei naţiuni date, cu o origine anume, fie, în mod precis ca realitate biologică, sânge şi rasă.

Această interpretare, totuşi, nu se potriveşte decât anumitor forme extremiste de rasism care, chiar dacă au un caracter exclusiv „ştiinţific” în sens modern, materialist şi pozitivist, ies de pe terenul ştiinţific pentru a promova o mistică sui-generis. Dar nu este cazul cu tot rasismul. Deja după de Gobineau, originea esenţialmente aristocratică a rasismului este în fine foarte clară; el s-a impus în lumea modernă ca reacţie la haosul egalitarismului democratic şi la un climat materialist şi anticalitativ, care în fond nu este nici mai mult nici mai puţin decât climatul în care s-a dezvoltat scientismul el însuşi, din care, printr-o curioasă inversiune, rasismul, sub alte aspecte ale sale, a trebuit totuşi să se inspire într-o oarecare măsură şi în care el trebuie să-şi caute un alibi. Este foarte posibil să distingem şi să izolăm în rasism tendinţa superioară pe care am menţionat-o, să facem din ea un principiu de revoltă contra unei civilizaţii internaţionaliste, nivelate, raţionaliste şi plebeiene şi chiar să presimţim în întoarcerea ideii de rasă, şi mai ales de rasă superioară sau suprarasă, reluarea unei moşteniri spirituale şi aristocratice pe care am uitat-o sau am pierdut-o în mod iresponsabil.

De aceea s-ar putea foarte bine ca rasismul de natură strict umanistă şi materialistă să nu apară, în formele sale extremiste, decât la sfârşitul ciclului; după ce a pierdut sensul realităţii metafizice şi al elementului divin din om, o anumită civilizaţie occidentală a ajuns să considere omul în el însuşi, apoi ca o simplă specie animală şi, considerându-l din punct de vedere rasial, să facă din rasă-ca-realitate-exclusiv-biologică o mistică. Dar, când este vorba despre rasismul de natură aristocratică care, aşa cum am reamintit, a exercitat o influenţă precisă asupra primilor teoreticieni ai raselor „masculine”, „diurne” şi „active” şi asupra mitului istoric general al rasei ariene, nordico-ariene şi ario-romană dominatoare, el poate apărea, dimpotrivă, la începutul unui ciclu reconstructiv; chiar dacă se inspiră într-o anumită măsură din ştiinţele moderne pentru a apăra rasa corpului, rasismul are aici posibilitatea de a se servi de aceste ştiinţe împotriva concepţiei materialiste, democratice şi raţionaliste care este cea a ultimelor faze ale decadenţei occidentale; opunând acestor concepţii valoarea sângelui, a tradiţiei, a rasei şi folosindu-se de acestea pentru a restabili diferenţele şi ierarhiile, rasismul poate reprezenta o restaurare şi o reluare a valorilor superioare.

În rest, ceea ce condiţionează această posibilitate superioară a rasismului modern este spiritul aristocratic şi, mai precis, uniunea organică şi profundă pe care deja am menţionat-o între noţiunile de rasă şi de ierarhie rasială interioară, de tradiţie şi ezoterism tradiţional şi, în fine, de elită virilă şi spirituală, legată de vechiul ideal arian al superiorităţii olimpiene.

  1. Rolul fundamental al unei aristocraţii veritabile este de a da „tonul” unei civilizaţii, nu atât printr-o acţiune directă cât printr-o acţiune „catalitică”, adică printr-o acţiune de prezenţă. Această idee nu trebuie să conducă totuşi la un dualism, admiţînd supoziţia că cei care au puterea politică nu ar trebui să fie reprezentanţi ai aristocraţiei în chestiune şi că reprezentanţii acestei aristocraţii nu ar trebui să aibă puterea politică. Trebuie considerat dimpotrivă că reprezentanţii aristocraţiei au şi un rol politic şi acesta trebuie precizat prin scurte consideraţiuni.

Mulţi oameni cred astăzi că o calificare politică este bazată pe o lipsă fundamentală de principii, sau chiar de caracter, o maleabilitate şi o supleţe în raport cu circumstanţele exterioare cele mai contingente, un realism îndoielnic. Noi credem dimpotrivă că nu se poate nici măcar vorbi de adevărată clasă conducătoare în sens politic acolo unde nu există principii, valori spirituale. Or, din acest punct de vedere, rolul unei veritabile aristocraţii într-un Stat adevărat ar trebui să fie acela de a da întregului sensul unui teren ferm, al unui centru imuabil, superior vicisitudinilor şi contingenţelor, din care ea în mod natural nu se poate retrage, ci căruia ea trebuie să li se impună pentru a le aduce pe baza mijloacelor cele mai adecvate în direcţia dorită. Fără aceasta nu se poate avea încredere într-o naţiune, nu se poate întreprinde nicio acţiune educativă şi formativă în sens superior, pentru că, pentru a ajunge la aşa ceva, nu este suficientă nici măcar utilizarea „miturilor”, adică a unor idei care contează nu pentru conţinutul lor intrinsec, ci pentru forţa lor confuză de sugestie iraţională şi infraraţională.

În virtutea participării reprezentanţilor adevăratului spirit tradiţional la clasa politică conducătoare, valorile etice şi spirituale, armonizate şi bine întemeiate, ar trebui deci să echilibreze valorile materiale şi sociale. Astfel aceste valori ar penetra orice om, ar da o orientare tuturor activităţilor sale şi ar face posibilă formarea şi conservarea neîntreruptă a calităţilor de caracter şi dispoziţii „rasiale”, de care clasa politică ce conduce ar trebui în primul rând să dea exemplu. Aceste calităţi sunt loialitatea, sinceritatea, sentimentul de onoare, curajul, nu numai fizic, dar şi intelectual şi moral, hotărârea. La aceasta ar trebui să se adauge un stil ascetic, o lipsă a vanităţii, o impersonalitate virilă şi demnă, o asceză a puterii, ca să spunem aşa. Acestea ar trebui să fie efectele spiritului aristocratic asupra conducătorilor politici.

Pentru a da sensul puterii, este necesar să fie bine resimţită diferenţa care există între ea şi bogăţie. Puterea politică ce va tinde astfel să dobândească şi o adevărată autoritate spirituală va trebui să se impună independent de orice putere legată de bogăţie. Nicio bogăţie, deci, dar şi ceva în plus: puterea asupra bogăţiei. În rest, cei care au cu adevărat puterea şi sunt conştienţi a fi demni de ea, cei care sunt realmente superiori îşi dau astfel seama că puterea nu are nevoie de nicio formă artificială şi fictivă de orgoliu şi de vanitate. Acestea din urmă nu au nimic de-a face cu stilul de viaţă arian, nordico-arian şi ario-roman. Astfel se va putea forma un nou grup conducător anti-intelectualist, ascetic şi eroic, într-un anumit sens feudal şi barbar prin formele sale dure şi riguroase, silenţioase, închis şi impersonal ca un Ordin, şi de aceea el va realiza o formă superioară de personalitate, nu improvizată, ci justificată de către o „tradiţie” şi o „rasă”, trăite în valorile lor cele mai profunde şi transcendente.

Forţele acestei elite nu trebuie să piardă contactul cu diversele planuri ale vieţii materiale. În ceea ce priveşte diferitele probleme politice, naţionale şi internaţionale, sarcina sa va fi să realizeze cu cea mai mare acurateţe posibilă scopurile mundane conform cu ideile fundamentale ale tradiţiilor sale şi cu respectarea acestor valori esenţiale pe care se bazează demnitatea umană şi noţiunea însăşi de personalitate.

În consecinţă, aceasta va fi şi o operă de formare interioară, asemănătoare celei pe care agenţii unei religii date au făcut-o în civilizaţiile de altă natură, cu diferenţa că ea va respinge orice dualism unilateral şi distrugător. Într-adevăr, în lumea modernă, o grămadă de mituri politic prosperă şi vedem cuvântul „mistic” folosit greşit şi fără îndreptăţire. Cu toate acestea, în ciuda frazelor bine lucrate, noi trăim într-o epocă în care este dificil să le dai oamenilor raţiunea profundă pentru care acţionează, se supun tuturor tipurilor de discipline, procreează, suferă şi, adesea, se sacrifică sau mor eroic. Pe acest teren, conducătorii ar trebui să furnizeze probe, prin cuvânt, prin exemplu, prin acţiune, deci prin toate mijloacele, ei ar trebui să arate calea, să-i dea omului nou o formă de viaţă şi de acţiune antiburgheză şi anticolectivistă, o semnificaţie superioară şi transcendentă.

Trebuie să ne reamintim o concepţie clasică şi ariană, pe care religia predominantă în Occident a reluat-o, şi, în parte, a alterat-o: există două State, Statul puternic, care este compus din forţe umane şi forţe divine în acelaşi timp – qua dii atque homines continentur – şi Statul în care oamenii sunt legaţi prin destinul naşterii. „Sunt fiinţe care servesc ambele state în acelaşi timp, altele numai pe cel mic, altele numai pe cel mare” (Seneca). După un vechi dicton nordic, „cel care conduce să fie o punte pentru noi”, adică o legătură între două maluri, două lumi, pentru că el participă la ambele; sensul originar, pre-creştin, al cuvântului „pontifex” este acelaşi: „cel ce face poduri”; acelaşi lucru vrea să spună cuvântul care desemna, în vechea civilizaţie indo-ariană, rolul şefilor spirituali. Această funcţiune rămâne aceeaşi pentru întregul grup de oameni care a încarnat la indiferent care moment al istoriei spiritul aristocratic în forţa sa superioară. Aici este vorba despre o funcţie etică: asceză a puterii, mărturie a unui tip uman superior. Este de asemenea şi o funcţie politică, pentru că ţine de conducători să arate calea, astfel încât rezistenţa, în orice post al Statului temporal, poate îmbrăca simultan semnificaţia unei rezistenţe pe frontul Statului interior şi transcendent şi pe cea a combaterii în orice inamic exterior a inamicului pe care trebuie să-l învingem în noi şi că, în fine, se poate forma, între naţiunile legate de un acelaşi destin şi o origine comună, o uniune în onoare şi loialitate, superioară oricărei ambiţii particulariste, oricărei voinţe sălbatice de putere şi tuturor vicleniilor forţelor secrete ale subversiunii mondiale.

În acest din urmă sens considerăm că înţelegerea spiritului aristocratic este în mod particular de actualitate, nu alimentează un conservatorism moale, ci incită la o revenire la tradiţia vie, nu hrăneşte o nostalgie sterilă, ci stimulează o voinţă îndreptată spre un viitor constructiv. După aceste câteva consideraţii, putem chiar ajunge la convingerea că numai o nouă manifestare a spiritului aristocratic sub o formă adecvată epocii noastre poate preveni toate tendinţele negative, colectivizante şi materializante, spirit aristocratic de o substanţă încă dinamică şi vulcanică, agitată de tragicele evenimente ale unei opere necesare de demolare mereu în curs, şi astfel să se extragă din el într-o manieră din ce în ce mai precisă tendinţele pozitive, singurele care pot reprezenta o redresare, o reconstrucţie şi o renaştere a celei mai mari moşteniri ario-europene.

 

 

Traducere: Vladimir Muscalu

 

Sursa: http://frontdelacontre-subversion.hautetfort.com/archive/2015/03/07/julius-evola-sur-l-essence-et-la-fonction-de-l-esprit-aristo-5574691.html#more

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *