Astăzi, despre credinţă şi comportament

Credinţa este pasărea care cântă când zorii nu au apărut încă(Rabindranath Tagore).

Nu putem afirma cu certitudine că adevărul este hotărâtor în actul credinţei,ci mai degrabă intensitatea credinţei. Modul cum ea influenţează evoluţia umană este deosebit de  important. Credinţa ne însoţeşte de mii de ani. Din necesitatea de a supravieţui, omul a fost nevoit să se alăture unui grup, iar interacţiunea cu ceilalţi a necesitat un set de norme şi reguli, pe care credinţa le-a influenţat. Ea a jucat un rol fundamental în interrelaţiile umane, deoarece s-a constituit în reperul permanent al evoluţiei normelor comportamentale. Cele zece porunci, care au fost exprimate destul de târziu în existenţa umană, se regăsesc astăzi în diverse coduri juridice. “La-nceput a fost cuvântul”, cuvântul care pleda pentru un anume comportament, unul construit pornind de la credinţă (nu afirm religie, deoarece aceasta este elaborată, ca şi comportamentele pe care le implică).

Cuvântul e voinţă, încă din Vechiul Testament, iar comportamentul este actul care ne indică eficienţa cuvântului. Dacă acum câteva mii de ani răspunsul comportamental izvora din dorinţa de înduplecare a forţelor naturii, astăzi comportamentul nostru este unul elaborat la nivelul conştiinţei, ca o funcţie psihică. Astăzi, mai mult ca oricând, comportamentul este acela care influenţează credinţa. Iar biserica ne sugerează unul cât se poate de judicios. Aceasta, deoarece credinţa religioasă s-a transformat, odată cu trecerea timpului, în credinţă conceptuală, intelectivă, afectivă. E limpede, vorbim despre modernizarea religiei, a limbajului ei, precum şi a instituţiei bisericeşti. Religia pleacă de la dogmă în tot ceea ce analizează; merge pe acelaşi drum ca şi filosofia sau ştiinţa, dar pornind de la  o premisă specifică; caută explicaţie pentru destinul uman, mai mult ca oricare altă îndeletnicire spirituală. Credinţa nu se mai opune raţiunii, ci vine în sprijinul său.

Se vorbeşte astăzi despre comportamentul religios ca tip de comportament uman şi nu ca unul dintre reperele dintotdeauna ale comportamentului uman (desigur, vorbim despre comportamente proiectate şi realizate într-o anumită proporţie). Neîndoielnic, religia are o funcţie socială (Durkheim), dar ceea ce dorim să evidenţiem este faptul că ea are un rol important în devenirea funcţiilor psihice; psihologia socială, ca ştiinţă, studiază interrelaţiile umane pornind de la îndepărtatele informaţii despre configurarea comportamentelor în jurul credinţei. Deosebit de relevantă este afirmaţia unei cercetătoare: "Am descoperit că persoanele necredincioase reacţionează la întrebările religioase într-o manieră similara cu cei crendincioşi, adică, independent de răspunsurile date de fiecare, instrumentele intelectuale utilizate pentru a aborda tema divinităţii sunt comune tuturor oamenilor” (Giovanna Zamboni). Divinul din inconştientul colectiv ne influenţează credinţele, de exemplu, credinţa în valorile familiei, valorile profesiei etc.  Devianţa nu apare pe fondul necredinţei, ci pe fondul blocării credinţei, iar reperul normalităţii nu-l mai constituie majoritatea, ci minoritatea deviantă, care oferă acceptare, confort, discreţie.

După binecunoscutele clişee, credinţa nu ar avea de-a face cu gândirea, ba mai mult, s-ar opune ei, iar inchiziţia ar condamna orice încercare de explorare raţională a realităţii. Aceste clişee nu mai funcţionează şi putem vorbi despre cotitura religioasă a culturii moderne. Azi religia e văzută ca o sursă de motivaţii şi, uneori, soluţii la problemele noastre, e un loc de meditaţie. Religia nu mai este o formă spirituală destinată intrării în muzeu (susţin toţi marii gânditori, azi). Aceasta deoarece filosofia nu mai poate călăuzi singură problemele vieţii, nu mai poate avea această pretenţie. Dar, atenţie! Ea trebuie să “încheie un pact” cu  ştiinţa şi cu religia. Nici una dintre ele nu mai poate avea pretenţia de a se afla înaintea celeilalte. Filosofia trebuie să se bazeze pe rezultatele ştiinţei, ştiinţa trebuie să accepte faptul că ea nu poate răspunde la anumite întrebări, iar teologia trebuie să accepte (şi se pare că este cea mai deschisă actualmente) şi să stimuleze gândirea liberă (chiar dacă este privilegiată, deoarece doctrina sa, cea a mântuirii, răspunde în continuare la problema sensului vieţii – doctrină ce n-a putut fi clintită nici azi). 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest