Antropocentrism aroganță și infatuare

De ce folosim mai mult expresia ”Sfârșitul lumii” și nu ”Sfârșitul rasei umane?”. Suntem noi oamenii centrul universului sau cel puțin al planetei pe care trăim?

Numeroase studii arată că în cel mai pesimist scenariu, rezultat prin acțiunile conjugate ale oamenilor, rasa umană ar putea ajunge în pragul extincției și ar lua cu sine un semnificativ număr de alte specii mai mult sau mai puțin dependente de activitatea umană, dar este destul de improbabil ca în urma unei calamități artificial create, viața pe pământ să dispară cu totul. Speciile supraviețuitoare, organismele cele mai rezistente, ar reuși să readucă un echilibru natural în maximum 700-1000 de ani. Ar fi corectă prin urmare afirmația conform căreia, rasa umană nu are un rol determinant din perspectiva unui interval de timp de milioane de ani, în condițiile în care sunt voci care pun problema supraviețuirii noastre în următoarea mie de ani.

Poate că rasa umană este doar una dintre numeroasele sau nu, specii din spațiu care evoluează spre acel ceva  spre care omenirea se imaginează a merge. Să încercăm să ne imaginăm următorul scenariu: O altă rasă inteligentă din spațiu care ar aprecia Creația într-un mod cu totul și cu totul deosebit, ar descoperi în drumul său printre stele planeta noastră. Este foarte probabil să fie fascinată de această descoperire, dar în urma unei diagnoze asupra Pământului, să observe cu mâhnire că există un anume dăunător care afectează cursul pozitiv al evoluției vieții pe planetă. Va să zică ar exista de asemenea posibilitatea ca civilizația respectivă să decidă să ia măsuri pentru salvarea de la dispariție a numeroase specii cu un potențial deosebit, prin eradicarea acelui specific dăunător. Să ne gândim că noi oamenii, atunci când ne mutăm într-o casă care a mai fost locuită, mai întâi facem curățenie: aruncăm gunoiul, aerisim casa, scăpăm de dăunători.

Iată cum printr-o abordare mai largă, importanța rasei umane scade, fiind înlocuită de ceva cu mult mai cuprinzător, care ar pune în umbră secole de realizări ale civilizației noastre. Și atunci de unde totuși această infatuare a nostră? Să fie creștinismul care afirmă ca Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul și asemănarea sa? Să fie abilitățile umane și tehnicile folosite de aceștia de-a lungul timpului pentru a modifica natura în propriul interes, începând din antichitate când sedentarizarea marchează începuturile agriculturii, atunci când omul a avantajat creșterea anumitor tipuri de plante în detrimentul altora pe care le vom identifica mai târziu drept dăunători?  În limbajul de astăzi, simbolismul dă acestor două categorii (legume, fructe, flori pe de o parte și buruieni, sau dăunători pe de altă parte), conotații cu un potențial negativ ce atrage într-o majoritate covârșitoare a cazurilor acțiuni în consecință din partea oamenilor, deși aceste organisme, au un aport deosebit în cadrul echilibrului natural ce contribuie la continuitatea proceselor ce susțin viața pe planetă.

Ce oare ne îndreptățește să condamnăm alte specii atribuindu-le fără o bază reală caracteristici în măsură să le dea verdictele cele mai severe de către oamenii care preiau respectivele prejudecăți? Să ne aducem aminte din nou de religia creștină care a condamnat de exemplu șarpele, lucru care i-a atras acestei specii măsuri deosebit de agresive din partea oamenilor și asta în ciuda unor realități evidente: Nu toate speciile speciile de șerpi sunt periculoase pentru oameni ci din contră (speciile veninoase trăiesc de regulă în regiuni mai exotice sau puțin populate de oameni), existența unei familii de șerpi neveninoase pe suprafața unei gospodării, care împart va să zică același habitat cu oamenii, aduce acestora din urmă numeroase beneficii prin faptul că dieta acestora are în meniu alte specii, altfel producătoare de pagube însemnate (șoareci, insecte,…) și asta fără a fi o prezență vizibilă în mod deosebit…

Exemplele pot continua, biserica nefiind nicidecum singura care a condamnat anumite specii. Mediul urban la originea căruia este statul, se identifică de altfel ca un alt important contributor. Economia și societatea de consum merită amintite. Întrebarea care se pune, este dacă există o cale de întoarcere, o posibilitate de reconciliere. Termenul de reconciliere este cumva nejustificat, pentru că semnificația acestuia presupune acțiuni din partea tuturor actorilor implicați, ori în cazul de față, în ciuda tuturor acțiunilor oamenilor nimeni nu este supărat pe noi, nici o altă specie nu ne-a condamnat și nu ne poartă o ură ancestrală. Șerpii, păianjenii, gândacii, omizile, mărăcinii, nu se manifestă cu adevărat împotriva noastră a oamenilor, ci mai curând noi înșine o facem. Principiile etice și morale din prezent, politicile al căror scop este protecția mediului, politicile de dezvoltare comunitară și politicile sociale sunt însă importante componente care atenuează efectele amintite.

O întrebare rămâne totuși: De ce acestă aroganță, infatuare? Probabil pentru că istoria încă nu ne-a dat o lecție pe care să o luăm în considerare astfel încât comportamentul nostru să se schimbe fundamental. Religia ne spune  că acest lucru s-a întâmplat totuși. Sunt argumnete științifice ce ne îndeamnă să ne îndoim, sau cel puțin să ne face să ne considerăm de neînvins și chiar dacă recunoaștem că lucrurile nu stau așa, comportamentul nostru o dovedește.

În 1898 Morgan Robertson scrie în cartea Futility or the wreck of the Titan povestea scufundării unui vas de linie în Atlanticul de Nord în urma ciocnirii de un iceberg. Vasul era denumit Titan și similaritățile atât de ordin tehnic cât și din perspectiva derulării dezastrului cu HMS Titanic sunt izbitoare: numele dat celor doua nave au fost Titanic respectiv Titan, amândouă erau propulsate de câte 3 elice, aveau lungimi aproximativ egale (269 de metri pentru Titanic și 243,84 de metri pentru Titan), Titanic avea 16 bărci de salvare, iar Titan 24, în momentele dezastrelor vitezele lor erau 22,5 noduri pentru Titanic, respectiv 25 de noduri pentru Titan și în sfârșit odată cu indestructibilul Titanic au murit 2200 de pasageri, în timp ce pe la fel de indestructibilul Titan, s-au pierdut 2500 de suflete.

HMS Titanic construit în Belfast pe șantierul Harland and Wolf și operat de compania White Star Line s-a scufundat ani 14 mai târziu, adică pe 14 aprilie 1912 având aceeași soartă cu Titanul lui Morgan Robertson.

Pe 21 ianuarie 2008 History Channel TV prezenta în premieră un film de ficțiune cu durata de două ore ce avea să fie urmat de o serie de episoade în care este speculată ideea, nu de ce ar putea dispărea rasa umană ci mai curând ce s-ar întâmpla după dispariția acesteia ("This isn't the story of how we might vanish…it's the story of what will happen to the world we leave behind."). Cu argumente bine documentate, se afirmă că în ciuda dezastrelor ce ar putea rezulta în prezența fenomenului amintit, mediul și-ar reveni în aproximativ 1500 de ani. Ce ar mai rămâne însă peste 10000 de ani? Fierul va fi ruginit, betonul sfărâmat, lemnul și hârtia degradate. Paradoxal ultimile elemente care să ateste existența umană ar fi construcții fondate acum mai bine de 1000 de ani: piramidele din Egipt și Marele zid Chinezesc ar fi se pare ultimiii supraviețuitori. Deși oamenii de știință au prezis că istoria și cultura noastră vor supraviețui prin intermediul stațiilor care vor emite în eter pe calea undelor spre alte lumi, prin univers, spre infinit, cercetătorii de la SETI Institute au demonstrat că în numai unul cel mult doi ani lumină informația se transformă într-un simplu zgomot de fond.

Sunt cercetători care consideră că naturii i-ar fi ușor să aducă anumite specii în stadiul de dezvoltare necesar pentru a începe să mânuiască unelte și să stăpânească un limbaj. Aceștia ar putea deveni următorii stăpâni ai mediului lor înconjurător. La existența de 4.5 miliarde de ani a planetei noastre, condensată în 24 de ore, 10 mii de ani ar reprezenta o fracțiune de secundă, iar întreaga existență a omenirii ar fi estimată cam la jumătate de minut.

Așadar de unde această aroganță și infatuare?

                                                                                                    Alex Poncea

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest