Antiamericanismul, între originile istorice și manifestările prezente

646x404

Motto: „Dintre toate manifestările de forţă,

abţinerea este cea care impresionează cel mai mult.”

(Tuccidide)

 

Antiamericanismul nu reprezintă o ideologie unanim închegată sau formele unei manifestări uniforme după 200 de ani. Una este să scrii articole/cărţi, să pictezi cu graffiti ziduri, să vociferezi în stradă ori să spargi vitrine pe această temă şi alta să tragi cu arma ori să detonezi bombe pentru a te manifesta ca antiamerican. În fiecare caz, motivaţia este diferită. De aceea nu pot fi confundaţi intelectualii ori activiştii pentru drepturi civile din SUA, împreună cu fermierii francezi, pacifiştii germani sau ecologiştii australieni. Nici naţionalist-socialiştii neobolivardieni din America Latină, postcomuniştii ruşi sau comuniştii naţionalişti (chinezi/nord-coreeni/cubanezi) cu teocraţii iranieni ori fundamentaliştii islamici.

Poate ca îmbinarea disciplinei sociologice împreună cu arealul domeniului de studiu al istoriei ajută cel mai bine pentru a surprinde totalitatea complexă a atitudinilor, manifestărilor și fenomenelor antiamericane, la pragul trecerii dintre milenii. Adică reușita nu doar a unui instantaneu temporar, asemeni privitului unei radiografii, ci observarea desfăşurării unui întreg film, aflat mereu în schimbare prin interconexiuni, căci, dacă sociologia se ocupă cu studiul fenomenelor, istoria analizează în detaliu evenimente şi personalităţi.

Egocentrismul şi prea multa încredere în sine a americanilor – ca manifestare a disocierii de practicile şi obiceiurile Lumii Vechi – a zămislit la schimb reacţia adversă a europenilor. Dorind a se prezenta un continent alternativă al Europei, fosta colonie britanică zelos religioasă a început, spre exemplu, să acuze Europa de ateism şi să se autodescrie ca devenind Noul Ierusalim, Pământul Fagăduinţei, etc.[1] Astfel, reacţia nu s-a lăsat aşteptată şi primele menţiuni antiamericane sunt (ca şi etimologia noţiunii) de sorginte franceză, cuprinzând primordial nu atât critici anti–SUA, cât mai ales valenţe anticontinentale, în dorinţa de a sublinia asprimea teritoriului Lumii Noi. Aşadar, noului pământ, descoperit şi colonizat prin mari sacrificii umane şi materiale, i se atribuia iniţial un rol modest în aportul dezvoltării culturii, ştiinţei sau tehnologiei patrimoniului universal al umanităţii. Moliciunea şi sărăcia teritoriilor dobândite erau blamate în comparaţie cu efortul dârz al colonizării: condiţii aspre ce au avut nevoie de ample transmutări etnice europene, africane şi asiatice, întrucât fondul populaţiei băştinaşe (amerindiene) nu suporta fundaţiile construcţiilor preconizate.

Între mijlocul şi sfârşitul secolului al XVIII-lea, printre intelectualii europeni apare teoria conform căreia Lumea Nouă este inferioară Europei. Georges-Louis Leclerc, conte de Buffon, naturalist francez de elită pentru epoca sa, a dezvoltat în lucrarea Histoire Naturelle (1766) „teza degenerării”, prin care considera că teritoriile americane conţin plante, animale şi oameni inferior biologic celor din Europa. Datorită condiţiilor climatice extreme (de umiditate, atmosferice) s-ar fi „slăbit” şi devitalizat fondul autohton al faunei, vegetaţiei şi populaţiilor native – în cazul cărora „ambiţiile” („voinţa”), ar fi devenit atenuate.[2]

Alţi erudiţi europeni, printre care filosoful Voltaire, enciclopedistul  Abbe Raynal şi Dutchman Cornelius de Pauw (filosof la curtea prusacă a lui Frederic al II-lea) au aderat la acest set de gândire. În timp ce Buffon îşi avea critica axată pe condiţiile mediului natural ostil, de Pauw şi-a concentrat opiniile reticente împotriva condiţiei populaţiilor native de pe noul continent descoperit. În lucrarea „Cercetări filosofice asupra americanilor”, De Pauw afirmă că puritanii englezi au fugit de intoleranţa politică şi religioasă din Europa creându-şi o nouă memorie, fără persecuţie ori nedreptăţi, dar atrăgea atenţia că în timp ce colonizarea le-ar fi făcut bine sălbaticilor indigeni întâlniţi, coloniştii – deveniţi între timp „americani”- ar trebui să se retragă treptat, altfel riscând ei înşişi să devină nişte degeneraţi în raport cu stadiul european.[3]

Argumentaţia a fost ulterior intens dezbătută pentru a sublinia că mediul natural şi populaţia Statelor Unite ar împiedica vreodată procesul genezei unei culturi veritabile. Parafrazându-l pe de Pauw, Abbe Raynal scria: „America nu a produs încă un poet bun, un matematician capabil, un om de geniu, în vreo artă sau singură ştiinţă”.[4] Teoriile europene (raţionalist-iluzorii) au fost dezbătute şi respinse de gânditorii americani timpurii ca Thomas Jefferson (în „Notes on the State of Virginia”, 1782-1784, singura sa carte editată în timpul vieţii), Alexander Hamilton (în „Federalist No. 11”, 1787) şi Benjamin Franklin. Ambasador pentru o perioadă la Paris, T. Jefferson a combătut în epocă ideea preconcepută a erudiţilor francezi, conform căreia, printr-o analogie cu metafora genezei iudeo-creştine, cele două Americi ar fi apărut mult mai tărziu decât Europa, după retragerea apelor descrisă în „potopul biblic”.[5]

Însă, stigmatul asupra Americii fusese stabilit. Pentru că procesul colonizării lumii noi s-a dovedit a fi unul dificil, proiectat asupra unei lumi aspre, impresia pe care primii colonişti au lăsat-o cărturarilor europeni a fost una a lipsei de maniere, rafinament şi graţie. Episcopul Charles Maurice de Talleyrand-Périgord (prinţ de Bénévent, 1754-1838, fost diplomat) în Franţa, Charles Dickens (cu romanul „Martin Chuzzlewit” din 1844), Frances Milton Trollope (1779-1863, romancier caustic-antisclavagistă, autoare a jurnalului de călătorie ,,Domestic Manners of the Americans” din 1832)  ori căpitanul Frederick  Marryat (1792-1848, ale cărui cărţi au fost arse în Detroit deoarece publică controversatul ,,Diary in America”) în Anglia, au satirizat prin lucrările lor viaţa cotidiană în cadrul societăţii americane – caracterizate de prost gust ori chici -, ca şi instituţiile SUA de la jumătatea secolului al XIX-lea: vorace, moralizatoare, superficiale, şovine şi militarizate („western-izate”).

Vasta sălbăticie americană crease tipul unui om nou: în Europa pământul era puţin şi forţa de muncă ieftină, însă, în coloniile americane pământul era mai mult decât suficient şi forţa de muncă scumpă. Spațiul disponibil uriaș a creat un puternic simț al libertății. De vreme ce fiecare dintre coloniști putea deveni un potențial proprietar, departe de Europa (cca. 5.000 km) apar primele valori fundamentale ale SUA: egalitarismul, individualismul, idealismul și libertatea credinței. Curând, peste 30 de naţiuni au fost topite într-o ţară nouă unde nu exista rege, aristocraţie, episcopi, lux ori diferenţe de clasă ca în Europa. Prin preluarea eticii protestante a muncii (inspirată din teoria predestinării a lui Jean Calvin) şi prin setea colonizării către Vestul Sălbatic se preconiza idealul unui imperiu protestant, întemeiat pe locul celor 13 colonii engleze din America de Nord. Ca un ecou al acelor vremuri, astăzi se reproşează Americii, atât din interior, cât și din exterior, unele dintre valorile sale fundamentale, așa cum ar fi individualismul (lipsa implicării statului în dimensiunea socială) sau dreptul discreţionar de a purta şi comercializa liber arme de foc, ca o caracteristică anacronică a cultului pentru violenţă dintr-o altă epocă demult apusă.

Pentru europeni cultura reprezintă o experienţă ce are un trecut ca produs al unei istorii îndelungate, iar SUA, o naţiune tânără, cu ceva mai mult de doar două veacuri de independenţă, nu prezenta nicio cultură proprie, demnă de acest nume (cu excepţia culturilor autohtone, antropologice). Şi pentru că alesese ruperea legăturilor cu Vechiul Continent, nu prezenta nicio tradiţie relevantă. Dorinţa Statelor Unite de conturare a unui proiect social, instituţional şi politic nou, valabil pentru oricine şi de oriunde, este judecată la momentul genezei sale ca erezie atipică axată doar pe supravieţuire, o particularitate experimentală fără mituri, eroi sau origini – adică condiţii neomogene şi puţin propice creării unei culturi în adevăratul sens al cuvântului.[6]

În epocă, cu excepţia lui Alexis de Tocqueville şi Wolfgang Geothe, mai toţi erudiţii europeni se întreceau în a critica valorile societăţii americane ca fiind inferioare sau utopii, ridiculizându-i individualismul şi egalitarismul. În zilele noastre, printr-o analogie modernă, datorită persistenţei în mentalul colectiv european a unei atitudini de superioritate faţă de elementele specifice culturii americane, dominată de caracteristica distinctă a unei societăţi consumeriste (de producere şi consum a produselor înseriate, practic în orice domeniu), se reproşează Statelor Unite: alimentaţia fast-food, guma de mestecat, cultura Pop-Art şi producţiile TV ori Hollywood-iene filmate la normă. Imaginea cultural-americană, al cărei fundament o reperezintă cultura de masă, este după 1945 unul dintre cele mai vândute produse contemporane. Totuşi, societatea de consum americană este ridiculizată pentru pretenţia ca restul lumii să îi copieze modelul socio-cultural superficial, nivelator-uniformizant sau chiar vulgar. Spre exemplu, crearea artificială a obezităţii şi supraponderalităţii prin alimentaţie nesănatoasă care transformă SUA în patria lui Buger King şi Coca Cola, a fost denumită de Michelle Obama ca ameninţarea naţional-americană primordială a viitorului, situată înaintea terorismului internaţional.[7]

În afara lipsei de omogenitate, de „pe vremea când Europa domina lumea, Americii i se reproşează cultul pentru bani şi spiritul său utilitarist, departe de nobleţea gratuităţii şi a dezinteresului”[8]; iar de aici s-a ajuns la proclamarea modelului socio-cultural paneuropean ca aparţinând unei culturi superioare, ca o imagine idealizată de rafinament european antagonică vulgarităţii americane.

Întradevăr, caracteristica dominantă a coloniilor engleze din Lumea Nouă a fost creşterea: demografică, teritorială sau economică. Aceasta a fost condiţionarea esenţială pentru supravieţuire şi dezvoltare a noilor colonişti. De aceea, între sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX erudiţii europeni au criticat Statele Unite ca fiind un imperiu tehnologic lipsit de suflet ce poate polua prin influenţa nefastă comportamentul culturii europene. Friedrich Nietzsche, Martin Heidegger sau Rainer Maria Rilke au sfârşit prin critica industrializarea masivă din SUA ori Rusia ca monstru al Epocii Moderne şi preambul al societăţilor totalitare; fordismul ori taylorismul, în discuţie ca teorii ale producţiei de masă care să eficientizeze industria, erau blamate pentru că ar produce „divorţul” între calitate şi cantitate – cu perspectiva de a acapara în timp şi cultura. Filosofii şi gânditorii europeni vedeau America ca reducând totul la efortul calculat de înavuţire şi dominaţie, ceea ce transforma SUA, după „degenerare”, în „locul catastrofal”; acest set de atitudini a zămislit cu timpul un antiamericanism antitehnologist.[9]

Între 1800-1901, Statele Unite au trecut de la 5 milioane de locuitori şi o aşezare de coastă maritimă la o forţă industrială globală cu 70 milioane de locuitori ce concura cu succes producţia Marii Britanii şi care coloniza vestul ca avanpost limitrof mereu extins. Însă, această creştere nu avea cum să fie îndeplinită fără greşelile de rigoare. Diferit de Anglia, Statele Unite au devenit terenul pentru testare al ideilor economice aplicate pur ale scoţianului Adams Smith din „Avuţia naţiunilor” ce ţineau de individualism, non-intervenţia guvernului în economie şi diviziunea muncii (cel mai vizibil în cazul adaptărilor lui Henry Ford). La toate acestea s-a mai adăugat emigrarea masivă şi etica protestantă a muncii. Însă, până la războiul de secesiune, statul şi-a disputat puterea cu naţiunea, individualismul observat de Tocqueville s-a transformat în egoism, entuziasmul evanghelic liberal a început a se opune puritanismului american născut din calvinism şi expansiunea teritorială ori creşterea demografică prin aportul de noi imigranţi au devenit sinonime cu dezrădăcinarea.

Obsesia culturii americane pentru funcţionalitate si eficienţă, mereu inovatoare din secolul XVI şi până în prezent, s-a transmis zilelelor noastre, generând în cele din urmă şi fobia faţă de cea de-a III a Revoluţie industrialăTehnologică. Ţinând de apanajul sferei occidentale cu începere la sfârşitul anilor ’70, ca impuls inovator al tehnologiei Statelor Unite, utilizarea Internetului pentru comunicare, socializare şi informare universală a creat fobia unora dintre utilizatorii americani ori străini, simpli indivizi sau naţiuni, actori statali ori nonstatali, împotriva încercării de a aduna la un loc toate informaţiile lumii, accesibile de oricine, oricând şi de oriunde – ceea ce nu reprezintă un scop atât de benefic umanităţii, pe cât devine de la o zi la alta cel mai eficient mijloc de violare a intimităţii sau spionaj (militar-stiinţifico-economic). Orice transfer de date devine unul digitalizat şi plasat automat la dispoziţia oricui, prin intermediul vastelor magistrale ale fluxului informaţional aparţinând cyberspaţiului care constituie prin multitudinea canalelor şi receptorilor săi cea mai mare bază de date a lumii, pentru zeci de ani şi poate chiar secole. În prezent site-urile de socializare ale internetului subminează autoritaritatea, propaganda şi cenzura unor regimuri tiranice, autoritare sau despotice, aşa cum se întâmplă în cadrul Primăverii Arabe sau al naţiunilor postsovietice (Rusia, Ucraina, Republica Moldova).

Astfel, China a condiţionat intrarea Google pe piaţa sa de cenzurarea motorului de căutare pentru anumite aplicaţii, ruşii au acuzat că utilizarea smartphonurilor stochează date despre clienţi, europenii s-au plâns că programul informaţional „ECHELON” îi spionează economic sub paravanul activităţilor antiteroriste,[10] iar ţări ale Orientului Mijlociu Extins afirmă că sunt victima atacurilor cibernetice şi furtului de identitate, executate de către viruşi creaţi special în acest scop de către americani şi israelieni – aşa cum este cazul pentru „Flame” ori „Gauss”.[11]

La fel sunt considerate a se petrece lucrurile şi în domeniul geneticii. Utilizarea acestei ştiinţe inovatoare este blamată atât în interiorul SUA, de către unele segmente sociale ce ţin de sfera dreptei creştine, cât şi de către societăţile tradiţionaliste ale altor state (catolice, ortodoxe, evreieşti ori musulmane). Genetica, care a luat amploare datorită cercetărilor de vârf în SUA, a condus la evoluţia explozivă a ingineriei genetice, americanul James D. Watson (biolog molecular) primind Premiul Nobel pentru Medicină în 1962. Scepticii din întreaga lume se tem însă, dincolo de remedierea unor grave maladii genetice incurabile, că s-ar putea ajunge, într-un viitor apropiat sau mediu, la crearea unei societăţi produse artificial, cu indivizi ca produse de serie utili idealurilor consumeriste, pe fondul neimplicării moral-religios-filozofice.[12] În esenţă, puterea şi influenţa ne-egalate ale SUA din faza actuală de unica superputere, se datorează gradului nemaiîntâlnit de tehnologizare, creând suspiciunea dominaţiei globale prin transformarea într-un nou tip de imperiu, tehnologizat, caracterizat de tehnoputere.

Statele Unite au fost criticate la sfârşitul secolului XIX şi de către europenii adepţi ai filonului de gândire Romantic, preocupaţi de istorie şi mituri fondatoare. Aceştia  au devenit ostili argumentelor iluminismului şi implicit au dispreţuit proiectul raţionalist al Americii, „îmbrăcat” în simboluri artificiale. Niciodată nu a existat în istorie o naţiune mai antreprenorială decât SUA. Cu toate că a deţinut dintotdeauna cea mai mare clasă de mijloc, cu baza în împropietăririle agricole masive, America nu trebuie confundată cu echitabilitatea distribuirii averilor. Astfel, în timp ce nordul Statelor Unite era blamat pentru industrializarea forţată, sudul devenea demonizat pentru menţinerea cu încăpăţânare a sclaviei. În nord, principiul devalorizării moralei în numele progresului era ilustrat poate cel mai bine în Chicago; oraşul devena la fel de abrutizant pentru simplii muncitori imigranţi care nu aveau de ales ca şi infamul Manchester: poluat şi insalubru, rezultat al hiperindustrializării create prin forţele capitalismului pur, împrumutat ori spionat din Marea Britanie. Mai ales în timpul celei de-a II-a revoluţii industriale (a petrolului şi electricităţii) apar în „Ţara Minunilor” electricitatea, telefonul, vagonul frigorific, agregate ingenioase pentru producţia din industrie sau generalizarea utilizării autoturismului, dar şi „sclavii” industriali prost plătiţi ori trăind în condiţii insalubre. Toţi veniseră de pe alte continente, având alte aspiraţii, decât realitatea înfruntată la faţa locului. Aveau să treacă generaţii până când au fost integraţi în naţiunea adoptivă.

Samuel Johnson (1709-1784), adesea denumit şi ca ,,Dr. Johnson”, poet, eseist, moralist, critic literar, biograf, editor şi lexicograf britanic, afirma la un moment dat „sunt dispus să iubesc toată omenirea, cu excepţia unui american”.[13] Nikolaus Lenau (1802-1850), născut Nikolaus von Franz Niembsch Strehlenau (în comitatul Timiş – azi Lenauheim, Judeţul Timiş), important poet austriac romantic adesea numit şi „Byron al germanilor”, critică americanii pentru că, în viziunea sa, aceştia înlocuiseră noţiunea de patrie cu legislaţia regimului de proprietate – o noţiune pe care nu o atribuia şi canadienilor sau mexicanilor. Emigrat în 1933 în SUA, considera că naţiunea nu se ridică la nivelul idealurilor propuse iniţial prin Constituţia SUA şi de aceea s-a reîntors anul următor în Germania. Experienţa sa dezamăgitoare l-a determinat pe compatriotul său, Ferdinand Kurnberger, să scrie ulterior romanul intitulat „Der Amerika-Mude” (1855).[14]

Proiectul Revoluţiei Americane (1775), ca şi cel al Revoluţiei Franceze (1789), au fost atacate de europenii aristocraţi ai secolului XIX ca fiind frauduloase şi periculoase pentru ierarhia seculară. Până la revoluţia franceză şi ulterior, în perioada Restauraţiei (1815-1848), s-a reproşat de către conservatorii din multe ţări europene lipsa unui monarh unic, a unei religii oficiale, a aristocraţiei sau cutumelor tradiţionale şi crearea în schimb a unei constituţii bazate pe principii abstracte, egalitaliste ori universale – sortită din start eşecului.[15]

Antiamericanismul îşi are rădăcini istorice şi în Canada secolului XVIII. Cu ocazia Congresului Continental, reunit în 1774, când cele 13 colonii au adresat o invitaţie de participare Quebec-ului şi Noii Scoţii, canadienii şi-au exprimat dezinteresul pentru participare; gestul a determinat ca în anul următor armata americană să iniţieze o campanie militară în Canada. Iniţiativa s-a sfârşit printr-un eşec, datorită bătăliei pentru Quebec. Atacul unei republici constituţionale asupra coloniilor Imperiului Britanic a reprezentat o intervenţie în numele panamericanismului pentru un acord al naţiunilor libere şi nu o încercare de anexare imperială clasică.[16] Deşi, Articolele Confederaţiei Americane au preaprobat Canada ca un stat al SUA, opinia publică din fostele colonii franceze – integrate în Imperiul Britanic în urma Războiului de Sapte ani (17561763) – s-a întors curând împotriva iniţiativei integraţioniste aparţinând revoluţionarilor americani. Curând, 40.000 de refugiaţi loialişti au sosit pe teritoriul canadian după ce au părăsit SUA, printre aceştia numărându-se inclusiv 2.000 de loialişti de culoare – mulţi dintre ei urmând să lupte de partea Coroanei Britanice împotriva revoluţiei americane. Pentru aceşti loialişti probritanici, noua republică americană nu reprezenta democraţie, egalitate şi republicanism, ci o construcţie statal-experimentală caracterizată de violenţă şi anarhie, condusă prin decrete emise de gloatele populare în virtutea unor considerente strict materiale.[17]

Aşadar, nu doar intelectualii europeni au criticat construcţia statal-neconvenţională a Statelor Unite de la începutul secolului XX. Cu excepţia unei minorităţi sudice anglofone, majoritatea intelectualilor canadieni au prezentat publicului larg de acasă imaginea unei Americi ca centru al modernităţii, doar pentru a deplânge această stare de fapt. Partizanii Imperiului Britanic au insistat că statul canadian a scăpat la limită asimilării americane şi atrăgeau atenţia că suveranitatea de facto va putea fi menţinută pe mai departe numai prin respingerea culturii de masă ori a obsesiei pentru tehnologizare – atribute ce defineau modelul american ca întreg. Argumentul lor îl constituia faptul că, viziunea canadiană ar fi reprezentat un model politico-social-economic superior tocmai datorită angajamentului pentru orânduirea guvernamentală menţinută (Dominion supus Coroanei Britanice) şi reuşita îndeplinirii unei armonii sociale prin reformare, diferit de modelul american revoluţionar-violent.

În America Latină, resentimentele faţă de Statele Unite îşi au rădăcinile în primele decenii ale secolului al XIX-lea, datorită elaborării unor principii de politică externă elaborate la Washington şi controversate pe continentul Sud-American:

  • proclamaţia „Manifestul Destinului” [„Manifest Destiny”] – o noţiune cu conotaţii generale iniţiată de John Adams, în virtutea căreia Statele Unite aveau „datoria morală” faţă de Providenţă pentru a se extinde pe întreg continentul nord-american; paradigma îşi trage seva, după unii autori, din ideile populare ce reflectau în epocă un naţionalism romantic, în strânsă corelare cu ideea excepţionalismului american; Andrew Jackson a continuat ideea în sensul imperativului de extindere prin orice mijloace al arealului ideii de libertate, aşa cum era ea consfinţită prin principiile constituţiei SUA; în 1845, jurnalistul american, John L. O’Sullivan, afirma în articolele sale, prin care îndemna la anexarea Texas-ului (de la Mexic) şi a Oregonului (de la Marea Britanie), că este voia destinului ca SUA să aibă misiunea de a răspândi pe continentul nord-american democraţia republicană şi autoguvernarea după model federalist, nu ca o cucerire imperială, ci mai degrabă ca un gest onest de eliberare a altor culturi şi popoare, sub forma unui experiment extins al libertăţii; O’Sullivan argumenta că „Manifest Destiny” era un ideal moral (o „lege superioară”), care se substituia altor considerente, fie ele constituţionale, juridice sau diplomatice. Manifestul Destinului reprezintă o combinaţie a ideilor religioase şi laice, justificate prin interpretarea biblică a constituirii Statelor Unite – ce sunt văzute ca un areal sortit de Dumnezeu acelor oameni „aleşi” de a se stabili şi înmulţi în cadrul Lumii Noi (Pământul Făgăduinţei). Combinaţia de legi naturale şi presupusa voie a divinităţii a fost suficientă în mintea majorităţii americanilor pentru justificarea expansiunii spre Vest şi Sud. Pe scurt, expansiunea teritorială se dorea baza pentru dezvoltarea naţională. Astfel, în Statele Unite s-a plămădit crezul necesar anexării fără îndoieli a statelor Texas, New Mexico, Oregon şi California. În zilele noastre, credinţa într-o misiune americană de a promova şi apăra democraţia în întreaga lume, aşa cum a fost ea expusă iniţial de Abraham Lincoln, iar mai târziu dezvoltată de către Woodrow Wilson, continuă să aibă influenţă asupra ideologiei politice americane – ca o moştenire emanată de la părinţii fondatori şi care trebuie protejată prin orice mijloace, pentru că este un element al unicităţii SUA;[18]
  • Documentele Federaliste [,,Federalist Papers”] întocmite de Alexander Hamilton, James Madison şi John Jay între 1787-1788, conţineau printre altele şi ideea că securitatea SUA ar fi mai bine protejată prin extinderea sferei de influenţă; dar ce pentru Statele Unite constituia exercitarea clară şi legitimă a puterii în numele interesului naţional, pentru populaţiile universului latino-american ori a Insulelor Filipine va însemna ambiguitatea reprezentată de încălcarea suveranităţii de stat;[19]
  • Doctrina Monroe – proclamată de preşedintele american cu acelaşi nume în 1823, cu ocazia discursului anual asupra stării Uniunii ţinut în faţa Congresului; prevedea că Statele Unite vor rămâne neutre în cadrul războaielor dintre puterile europene şi coloniile lor, avertizând la schimb că orice implicare europeană pe teritoriul celor două Americi (amestec politic în afacerile interne ori întemeierea de noi colonii), va fi percepută de către SUA ca un act de agresiune îndreptat împotriva propriilor interese, ce va reclama în mod automat intervenţia Washingtonului.[20] Doctrina reprezintă momentul de cotitură în politica externă americană şi va fi reclamată mai târziu şi de către preşedinţii Theodore Roosevelt, John F. Kennedy, Lyndon B. Johnson sau Ronald Reagan;
  • Diplomaţia Băţului Lung [„Big Stick”] expusă de Theodore Roosevelt în 1901, ţinând de sfera realismului politic american, s-a dorit o completare a doctrinei Monroe şi a constituit în epocă o justificare a intervenţiei SUA din Nicaragua (1855), ca şi transformarea Cubei într-un protectorat american – eveniment prilejuit de războiul americano-spaniol din 1898. Ulterior, a fost utilizată pentru justificarea numeroaselor intervenţii în America Centrală şi Insulele Caraibe; însumate, toate aceste expediţii au generat o ură unanimă faţă de implicaţiile americane în cadrul lumii latino-americane;
  • „Completarea lui Roosevelt” emisă în 1904 ca parte a mesajului alocat către Congres de preşedintele Theodore Roosevelt, pe fondul falimentului Republicii Dominicane, din teama că Germania şi alte naţiuni europene ar putea interveni în forţă pentru a-şi recupera datoriile; a reprezentat de asemenea o completare la doctrina Monroe, invocată ulterior şi de următorii preşedinţi americani pentru a justifica intervenţiile SUA din Republica Dominicană, Nicaragua şi Haiti.

Dacă în 1815 Statele Unite erau singura republică în întreaga emisferă vestică, şapte ani mai târziu aproape întreaga lume latino-americană îşi proclamase independenţa faţă de controlul european şi majoritatea statelor născute din mişcările de emancipare au devenit republici. Iniţial, reacţia în America Latină cu privire la Doctrina Monroe a fost în mod incontestabil una optimistă. Simon Bolivar şi alţi lideri ai mişcării de emancipare din întreaga Americă Latină au salutat doctrina cu un sincer entuziasm. În ochii lui Bolivar şi ai oamenilor săi, doctrina Monroe urma să devină nimic mai mult decât un instrument de politică naţională întrucât la acea vreme SUA era lipsită de o putere militar-strategic-reală, neavând o flotă de război ca cea britanică şi aflându-se singură în faţa Concernului European al Sfintei Alianţe (Marile Puteri Europene adepte ale Restauraţiei care s-au impus după 1815). Însă, dezamăgirea Americii Latine avea să survină curând. Doctrina nu a fost niciodată destinată să fie o Cartă pentru acţiuni comun-emisferice. Primul stat latin cu care SUA a intrat în conflict a fost Mexic. Curând, Statele Unite au devenit percepute de către latini din protector, un temut prădător. Cu ocazia revoluţiei din Texas de la 1836, autoproclamatul Stat Texas şi-a manifestat 9 ani mai târziu dorinţa – insuflată de oficiali americani – de aderare la SUA.

Refuzul Mexicului de a recunoaşte independenţa Texasului şi alipirea sa la Statele Unite au determinat izbucnirea războiului americano-mexican dintre 1846-1848, în urma căruia Mexicul şi-a pierdut aproape jumătate din suprafaţa teritoriului său în favoarea SUA. Scriitorul chilian Francisco Bilbao prezicea în eseul său din 1856 „America în Pericol” că pierderea Texasului şi a părţii de Nord a Mexicului, acaparate de „ghearele vulturului american”, preconizează dominaţia SUA asupra întregii lumi.[21] Conducătorul de mai târziu al Mexicului, Porfirio Diaz, avea să se lamenteze privind proximitatea faţă de SUA astfel: „Bietul Mexic, atât de departe de Dumnezeu, şi atât de aproape de Statele Unite”.[22] De asemenea, Muzeul Naţional Mexican al Intervenţiilor deschis în 1981, reprezintă o mărturie faptică a resentimentelor Mexicului vis-a-vis de acaparările teritoriale săvârşite de Statele Unite în secolul XIX.

Aşadar, America Latină este o regiune ce poate fi considerată geografic şi istoric ca locul de naştere al rezistenţei antiamericane, un areal distinct al antiamericanismului visceral, cu mult înaintea manifestărilor fundamentalist islamice. Jurnalistul uruguayan, Jose Enrique Rodo publică eseul intitulat „Ariel” (1900), în care descrie antiteza dintre valorile spirituale ale Americii de Sud (de sinteză europeano-amerindiană), prezentate în operă ca personajul Ariel şi abrutizanta cultură de masă promovată de Statele Unite, reprezentate de personajul opus Caliban. Eseul a avut o mare influenţă în sânul Americii vorbitoare de limbă spaniolă din primele două decenii ale secolului XX, inspirând rezistenţa faţă de ceea ce a fost interpretat drept expansiunea culturală a imperialismului SUA. Autorul reproşa Statelor Unite spiritul utilitarist şi ideea de democraţie prost înţeleasă.[23] Ca şi astăzi, atitudinile rasiste de superioritate ale protestanţilor anglo-saxoni din SUA faţă de populaţiile din America Latină, subliniate de eseu, au provocat resentimente viscerale la nivel regional faţă de Statele Unite.[24]

De abia în 1933, Franklin Delano Roosevelt a lansat politica de Bună Vecinătate, într-o încercare de a repara prejudiciul produs de intervenţionismul secolului precedent. Exemplul conferit de prevederile politicii interne New Deal (Noua Învoire) au devenit pentru latino-americani un model de reformare viabil a propriilor societăţi sărăcite, corupte sau inechitabile; gestul a mai fost urmat doar de insistenţa notabilă asupra primatului respectării drepturilor omului în cadrul relaţiilor SUA cu restul lumii, practicată de preşedintele baptist Jimmy Carter (1977-1981). Rolul jucat de SUA în America Latină a determinat ca preşedintele William Clinton şi doi secretari de stat americani să îşi ceară scuze publice pentru implicaţiile nefaste ale SUA din regiune.

Stereotipul antiamerican al secolelor XVIII–XIX ce diferenţia rafinamentul european de colonialismul barbar american,[25] a stat la baza unor prejudecăţi care au persistat în mentalul colectiv european, spre a fi revitalizate mai târziu de curentele ideologiei naziste şi sovietice. Dacă sovieticii i-au reproşat Americii încălcarea flagrantă şi brutală a drepturilor civile şi lipsa egalităţii rasiale, în contrapartidă, naziştii au acuzat SUA de metisajul exacerbat al raselor.

Folosindu-se de ideile rasial-demografice ale aristocratului francez Arthur de Gobineau (1816-1882), rând pe rând romancier, diplomat, politician şi om de litere[26], propaganda nazista au descris societatea americană ca o degenerare datorită amestecului rasial stimulat de imigraţie, provenită de pe toate continentele lumii. Ideologul nazist, Alfred Rosenberg argumenta în lucrarea „Mitul secolului XX”, că Statele Unite sunt inferioare sub orice aspect unei ţări puternice ca Germania, presupunându-se că deţine o linie a sângelui „alterată”.[27] Heinrich Himler ataca chiar esenţa religioasă a spiritului american, afirmând adesea că, în viziunea sa, creştinismul era o idee degenerată. Dispreţul lui Himler faţă de „creştinii molâi” ori evreii perveşi era egalat mai degrabă de aprecierea pentru islamism, văzută de acesta ca o religie masculină şi luptătoare, bazată pe unele concepte asemănătoare celor naziste (supunerea oarbă, dorinţa de auto-sacrificiu ori lipsa de compasiune pentru duşmani). Pentru că şi musulmanii urau comunismul, germanii au adunat din tătarii caucazieni o întreagă divizie musulmană în cadrul Wafen SS care a acţionat pe frontul de Est între 1943-1945, cu binecuvântarea Marelui Muftiu al Ierusalimului, Hajj Amin el-Huseini. După ce a fusese transferată în Polonia pentru a ajuta la înăbuşirea revoltei stârnite de evreii din Varşovia (1944), la momentul căderii Berlinului unitatea era staţionată în Lombardia (Italia).[28]

Antisemitismul a constituit o altă critică importantă asupra Statelor Unite înainte şi în timpul celui de-al doilea război mondial: convingerea pentru fasciştii şi naziştii europeni că SUA este condusă din umbră de o elită conspiraţionistă, masonic-evreiască. Tendinţele de atunci îmbracă o formă actuală, personificată de ideologia naţionalist-religioasă a regimului teocratic din Iran, susţinut de Mahmud Ahmadinejad şi clericul extremist Ali Kamenei. Conspiraţia evreiască s-ar fi dorit în ochii extremei drepte europene, dar şi a militarismului nipon, ca un plan diabolic de dominare politico-militar-economică a întregii lumi. Hitler considera America slăbită deoarece deţinea o naţiune „corcită”, care ar fi devenit iudaizată şi seminegroidă prin pierderea fondului genetic arian – specific anglo-saxonilor.[29] În viziunea sa, atractivitatea societăţii americane pentru muzica jazz şi blues reprezenta o capcană abilă pentru a reuşi eliminarea diferenţelor rasiale evidente. Tocmai de aceea, Adolf Hitler şi elita militaristă japoneză, orbiţi de slăbiciuni ale americanilor închipuite, nu au văzut în Statele Unite un oponent pe măsură. Totodată, propaganda germană înfăţişa efortul SUA de eliberare a „fortăreţei Europa” nazificate ca fiind o încercare de distrugere a mai vechii culturi europene şi nicidecum o eliberare.

Propaganda sovietică din timpul Războiului Rece era îndreptată de Nikolay Dolgorukov şi Boris Efimov împotriva abuzurilor săvârşite de administraţiile americane, referitoare la lipsa libertăţii presei ori a exprimării opţiunii politice – prin scoaterea în afara legii a Partidului Comunist din SUA. Se căuta prin aceste mijloace a se evidenţia sfidarea drepturilor civile pentru minorităţi etnic-religios-sexuale săvârşite de organizaţii oculte şi rasiste (precum Ku Klux Klan în virtutea principiilor „WASP”)[30] sau ignorarea libertăţilor fundamentale înscrise în constituţie prin intermediul isteriei anticomuniste promovate de senatorul extremist Joseph McCarthy.[31] Deasemenea, propaganda sovietică privitoatre la pacea mondială a câştigat iniţial mulţi adepţi printre intelectualii din Europa Occidentală (Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir, ş.a.), afirmând că nazismul belicos îşi avea rădăcinile în capitalismul cu o natură ireductibil agresivă şi că URSS era singura forţă ce se opunea materialismului iraţional. Astfel, bazele eurocomunismului au fost puse în Italia şi Franţa, unde partidele comuniste locale erau cele mai numeroase şi s-au bucurat până la stingerea Războiului Rece de o susţinere populară importantă. Practic, după al II-lea Război Mondial critica înverşunat antiamericană diseminată de mediile politice conservatoare şi apoi de extrema dreptă, a fost înlocuită cu aplomb de cea aparţinând extremei stângi.

Cea mai recentă sursă de antiamericanism, manifestată prin intermediul propagandei fundamentalist-islamice, a fost elaborată pe baza interpretării ad-litteram, uneori chiar abuzive, a cărţii sacre islamice, Coran-ul. Acest gen de propagandă filoreligioasă, cunoaşte apogeul prin înfăptuirea atentatelor teroriste de la 11 septembrie 2001 – săvârşite pe teritoriul SUA de organizaţia clandestină Al-Qaeda, creată şi condusă de mentorul saudit radicalizat Osama Ben Laden. În atentate au murit 2.985 de cetăţeni americani, aparţinând a 63 de naţionalităţi, folosindu-se de o manieră inovatoare avioane comerciale de linie ca proiectile pentru distrugerea simbolurilor Americii:

  • turnurile gemene de la World Trade Center (WTC) – simbolul capitalismului american;
  • Pentagonul – simbolul militar american;
  • Capitoliul – simbol al democraţiei americane (doar că zborul cu această destinaţie nu şi-a atins ţinta preconizată, prăbuşindu-se într-o pădure din Pennsylvania, datorită revoltei pasagerilor).[32]

Prin evenimentele puse în mişcare sub efect de domino, terorismul[33] fundamentalist-islamic a completat total dimensiunea ideologică antiamericană. Până la momentul respectiv, ideea că SUA ar putea fi atacată pe propriul teritoriu nu intrase în conştiinţa publicului american. Atentatele de la 11 Septembrie au luat Statele Unite prin surprindere la fel ca şi „Ziua infamiei” de la Pearl Harbor (7 decembrie 1942) sau căderea Zidului Berlinului (decembrie 1989).

În 1993, primul atentat asupra WTC, executat de extremiştii islamişti prin detonarea unui camion plin cu explozibil parcat în garajul de la subsolul unuia dintre turnurile gemene, nu produsese decât câteva victime şi nu reuşise dărmarea clădirii. De aceea nu a fost conştientizat ca o ameninţare foarte gravă, mai ales cu posibilitatea unei repetări reuşite, deşi teroriştii islamişti juraseră ca data viitoare să demoleze ambele turnuri. Atentatele fuseseră planificate şi executate de cuplul nepot şi unchi format din Ramzi Yusef (kuweitian din părinţi pakistano-palestinieni) şi Khalid Şeikh Mohamed (kuweitian care luptase în Afganistan) cu aprobarea şi finanţarea lui Ben Laden. Amândoi au fost capturaţi şi condamnaţi la sentinţe pe viaţă pentru acte de terorism.

Tot în 1993, Aimal Qazi (pakistanez rezident în SUA) a împuşcat deliberat doi angajaţi ai CIA care se aflau opriţi la un semafor pe şoseaua din zona împădurită unde agenţia îşi are sediul (Langley, Virginia). Autorul a fost identificat pe baza probelor ADN de la locul faptei şi capturat în 1997 de către FBI pe teritoriul Pakistanului, unde se refugiase imediat după dubla crimă săvârşită. Readus în SUA spre a fi judecat, acesta şi-a justificat fapta ca reacţie la politica Statelor Unite din Orientul Mijlociu – cu precădere faţă de presiunea exercitată împotriva palestinienilor.[34] Cu toate acestea, comunitatea serviciilor secrete din SUA s-a concentrat mai departe pe foştii inamici şi ameninţări din vremea Războiului Rece (cazul de contraspionaj sovietic al cârtiţei „Ames” ori suspiciunile reciproce de infiltrare dintre FBI şi CIA); liderii acestor servicii aveau să declare post-factum că bugetul insuficient, personalul subdimensionat, ca şi lipsa de comunicare dintre agenţii, creau premize insuficiente pentru preconizarea atentatelor de la 11 Septembrie. Ulterior, „explozia” tehnologică de la începutul noului mileniu a ajutat la diversificarea globală a organizaţiilor teroriste, aşa cum este Al-Qaeda.

Dacă până în 2001 se reproşa Americii ceea ce făcea în restul lumii, islamiştii critică Statele Unite astăzi pentru ceea ce ele însele sunt şi insistă asupra reformei benevole a ţării din interior ori impuse prin presiunea externă. Organizaţia radicală Al-Qaeda a reuşit revigorarea unei ere a războaielor religioase motivate ideologic prin fundamentalism teologic, în care creştini, evrei şi hinduşi se luptă pentru expansiune teritorială, ofensivă culturală sau securitate energetică cu islamiştii.

Antiamericanismul din lumea arabă este într-o mare măsură şi produsul unei propagande debuşeu, o supapă de presiune prin care se intenţionează distragerea opiniei publice de la problemele serioase ale societăţilor islamice, aşa cum ar fi lipsa reformei economice, sociale, politice şi  religioase – ce au generat corupţia ori autoritarismul castelor conducătoare, subdezvoltarea, sărăcie şi ostilitatea antisemită. Însă, moravurile societăţii americane, politica pro-israeliană sau compromisurile SUA săvârşite la nivel mondial în numele păcii, prosperităţii şi al democraţiei, nu pot constitui o scuză pentru exclusivismul politic, corupţia îndelungată sau economiile ineficiente (stagnante), atât de caracteristice societăţilor islamice, radicalizate. Propaganda antiamericană diseminată de Al-Qaeda, Hamas, Hesbollah ori aparţinând lui Basher Al-Assad, Mahmud Ahmadinejad sau clericului Ali Khamenei, conţin un mesaj fals: împuternicirea propriilor conaţionali şi coreligionali doar prin detronarea SUA de pe piedestalul primatului mondial; la nivel global, regional ori local ar mai fi nevoie pentru dezvoltarea propriilor societăţi de alternative structurale viabile şi programe sustenabile de dezvoltare socio-economică, nu doar exacerbarea unei propagande antiamericane – care se doreşte doar a abate atenţia de la adevăratele disfuncţionalităţi interne.

Referitor la Orientul Mijlociu, după Primul Război Mondial, Woodrow Wilson prevedea pentru popoarele coloniale dreptul la auto-determinare, libertate şi democraţie, prin promulgarea celebrelor 14 puncte wilsoniene. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Charta Atlanticului şi după 1945, statutul adoptat de ONU privind dreptul coloniilor de a-şi obţine independeţa, au generat un real entuziasm printre popoarele arabe ori islamice, care vedeau în SUA (ca şi în URSS) contraponderea la ambiţiile imperiale ale Marii Britanii, Franţei, Belgiei sau Portugaliei.

La scurt timp după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, egipteanul Sayyid Qutb (critic literar și intelectual de frunte al Frăţiei Musulmane) studiază în Greeley, Colorado (1948-1950), prilej cu care scrie „America pe care am văzut-o” (1951). Bazată pe impresiile sale din timpul şederii în SUA, lucrarea insistă pe ceea ce autorul a considerat în epocă ca fiind criza morală a Americii: începând cu libertatea individuală, continuând cu promiscuitatea sexuală a femeilor şi trecând mai apoi la descrierea culturii şi societăţii amoral americane – de la folosirea tehnologiei de moment sau tuns până la utilizarea muzicii în cadrul bisericilor creştin-protestante ori apetitul pentru jazz şi diversele forme de dans specifice negrilor. Autorul, aflat într-un schimb intercultural, prezintă o istorie contorsionată şi tumultuoasă a Statelor Unite, criticând atmosfera plină de dorinţă ce îmbracă diverse forme materiale, intelectuale ori carnale. Acesta preciza că nimeni nu se duce la biserică la fel de des ca americanii şi cu toate acestea, nimeni nu este mai îndepărtat ca aceştiea de aspectul spiritual al religiei. Ulterior a prezentat într-o lumină defavorabilă Statele Unite, mai întâi pentru că se afla într-o alianţă cu Regatul Unit al Marii Britanii (fost stăpân colonial al Egiptului), apoi pentru sprijinul acordat Israelului.[35] Astăzi, Frăția Musulmană sprijină solidaritatea pan-islamică contra Israelului și Occidentului.

Aşadar, memoriile lui Sayyid Qutb au radicalizat ulterior o întreagă generaţie de tineri musulmani, suspicioşi şi critici faţă de motivele prezenţei americane în Orientul Mijlociu. Scrierile antioccidentale de această manieră au influenţat generaţii succesive de militanţi radicalizaţi ai Orientului Mijlociu care văd SUA ca o tentaţie cultural-socială despuiată de tradiţii, morală şi influenţa paternală. Printre aceştia se pot enumera Ayatollahul Khomeini sau Osama Ben Laden. Astfel, se stabilea legătura directă dintre antiamericanism şi modernizare ori antisionism, ca o interconexiune alambicată între societăţile tradiţionale (aşa cum sunt societăţile islamice, dar nu numai),[36] caracterizate de cutume religioase, conservatorism instituţional, moralism intelectual, conformism social, autoritate patriarhală ori mitologie ancestrală şi post-modernismul, definit prin provocări, spirit de frondă, înclinaţii spre inovare, atitudini pragmatice sau contestatoare ş.a.

Dacă naziştii s-au declarat iniţiatorii războaielor de rasă şi comuniştii adepţii războaielor de clasă, fundamentaliştii islamişti sunt vehemenţi susţinători ai războaielor religioase. Saddam Hussein, ignorând crimele sale împotriva propriului popor săvârşite la Halabia (1997), declara după atentatele de 11 septembrie 2001, erijându-se de unul singur în proorocul Lumii Libere, că America „culege roadele crimelor săvârşite împotriva umanităţii”.[37]

Reacţia antiamericană la nivel global depăşeşte cu mult spectrul de reproşuri islamiştilor radicali, devenind mult mai cuprinzătoare decât fundamentalismul fanatizat şi violent. Antiamericanismele sunt manifestate la nivel global prin intermediul canalelor performante ale mass-mediei secolului XXI, pornind chiar din interiorul Americii. Depăşind frontierele SUA, cuprinde continente, religii, ideologii, clase sociale, generaţii diverse. Sancţionarea Statelor Unite de către comunitatea internaţională s-a materializat în 2005, prin acordarea Premiului Nobel pentru Pace Agenţiei Internaţionale de Energie Atomică (filială a ONU) şi conducătorului de moment al acesteia, Mohamed El Baradei – ce a contrazis primul propaganda americană conform căreia Irakul s-ar fi aflat într-un stadiu de refacere a programului de înarmare nucleară. Din păcate, criticile extern-antiamericane au fost în mare măsură percepute de către elita politică americană ca un truc injust, cu valenţe ironice aparţinând celor dinafară, menit a sabota Americii idealurile nobile şi măreţe, manifestate pe fondul eşecurilor altor actori globali (statali sau non-statali) de a-şi îndeplini vocaţiile universaliste. Tocmai de aceea, în loc de a căpăta un rol constructiv, „şicanele celorlalţi” au fost ignorate, iar administraţiile de la Casa Albă au continuat în demersurile proprii – interpretate ca manifestări arogante ale puterii. Prin decizia adoptată unilateral de schimbare a regimului din Irak, apoii mediatizare abuzurilor practicate în războiul contraterorist global (politica „transferurilor speciale de prizonieri” ori al utilizării torturii), s-a reuşit desăvârşirea unei politici externe lacunare şi astfel inflamarea din propria iniţiativă a elementelor care susţin fenomenul antiamerican.

Antiamericanismul are şi o largă sursă de emanaţie internă. Este alimentat de critica privind măsurile de politică externă adoptate de guvern în străinătate sau controversatele politici de control aplicate în sfera internă. Contestarea internă provine din faptul că firul narativ al istoriei Statelor Unitese se doreşte unul imaculat şi multe aspecte ambivalente ale istoriei proprii nu sunt cunoscute. Astfel, ambivalenţa presupune în cazul de faţă atât atracţia, cât şi respingerea elementelor definitorii ale Statelor Unite.[38] Situaţia conduce în SUA la apariţia unui americanism ambivalent: multe minorităţi politico-ideologice, entice, religioase, sociale ori sexuale îşi doresc integrarea în cultura americană, dar se luptă acasă cu inechitatatea, injustiţia sau opresiunea.

„Agresivele <<Evening News>> de la NBC sau CBS, cu o vivacitate debordantă în informaţii şi imagini surprinzătoare, fără niciun menajament faţă de viciile sistemului american şi mondial”[39] combătea războiul din Vietnam şi reuşea să convertească în demersul lor opinia publică din SUA. Presa americană este în mod tradiţional considerată ca un instrument al democraţiei, iar războiul din Vietnam, ca şi cel din Irak 30 ani mai târziu, a maturizat-o în totalitate, căci anterior, mass-media din SUA îşi dezinformase publicul prin informaţii incomplete sau false, servite de eşichierele administrativ-politice.

Chimistul de renume mondial Linus Carl Pauling (1901-1994), lider marcant al mişcării pacifiste din SUA, a militat cu siguranţa omului de ştiinţă pentru interzicerea proliferării nucleare. În anii ’50 i-a fost restricţionat dreptul de a călătorii în străinătate şi a fost citat în faţa unei comisii pentru siguranţa naţională. După semnarea tratatului   privind limitarea testelor nucleare din 1963 (dintre SUA, URSS şi Marea Britanie) a primit retroactiv Premiul Nobel pentru Pace.[40]

Robert (Bobby) James Fischer (1943-2008), fost jucător de şah american, al XI-lea campion mondial (1972-1975) câştigător prin neprezentarea lui Anatoli Karpov, a înlăturat supremaţia de 25 de ani a şcolii de şah sovietice. Totuşi, acesta a devenit în timp un aspru critic al Statelor Unite, afirmând că acestea ar fi o „farsă controlată de evrei ticăloşi, circumcişi, murdari şi coroiaţi”.[41] El însuşi fiind descendent evreu după ambii părinţi, a negat Holocaustul şi a făcut publică intenţia de a demasca crimele evreilor, susţinând primele sale astfel de declaraţii începând cu 1961. Meciul „revanşei secolului” împotriva lui Boris Spasski a fost jucat în Iugoslavia anului 1992, aflată pe atunci sub embargo NATO, iar înaintea meciului a fost filmat scuipând pe ordinul SUA care îi interzicea să joace. Ca urmare, a fost declarat persona nongrata pe teritoriul SUA şi a locuit ulterior în Ungaria, Filipine ori Japonia (împreună cu Miyoko Watai, preşedinta Asociaţiei Japoneze de Şah). La câteva ore după atentatele din 11 septembrie 2001 a declarat la un post de radio din Filipine, că „aceasta e o veste minunată”,[42] continuând cu critici la adresa politicii SUA din Orientul Mijlociu. În 2005, ca urmare a hărţuielilor la care era supus din partea autorităţilor americane şi japoneze, solicită şi primeşte cetăţenia islandeză (unde va şi muri, într-un apartament din Reykjavik).

Warren Jones (Jim Jones) fondatorul şi liderul sectei creştine “Templul Poporului” (1950, Indiana), cu vederi politice marxiste, a îndemnat la “sinuciderea revoluţionară” în masă a adepţilor săi, ca gest de protest împotriva condiţiilor societăţii actuale, în Jonestown, Guyana (1978). El le declarase adepţilor că împotriva lor urmează o conspiraţie a serviciilor secrete americane, iar dacă se vor sinucide cu toţii deodată sufletele vor putea migra către o planetă nouă, cu o existenţă fericită. Incidentul, în care au decedat 914 persoane prin otrăvirea cu cianură (dintre care 200 de copii), a fost unul dintre cele mai mari sinucideri în masă/sau crimă din istorie şi cea mai mare pierdere de vieţi civile a societăţii americane într-un dezastru non-natural de până la evenimentele din 11 septembrie 2001. Jones îşi mutase templul din Indiana în California pentru a câştiga mai mulţi adepţi, iar  mai apoi a început construirea Jonestown în 1972 ca un mijloc de a crea un “paradis socialist” şi un “sanctuar” ferit de controlul autorităţilor sau influenţa mass-mediei. Deşi se îndepărtase doctrinar de comunitatea statelor comuniste pentru că unii dintre membrii cultului săi criticaseră deschis politicile lui Iosif V. Stalin, teoriile conspiraţioniste afirmă că întreaga sectă din Guyana a fost asasinată în masă de către servicile secrete din SUA, pentru că aceştia intenţionau să ceară azil politic în URSS – ceea cear fi pus într-o lumină proastă Statele Unite.[43]

David Koresh, liderul sectei creştine a “Davidienilor”, lider ultrareligios, militant extremist, antisemit şi antisistemic, a determinat moartea a 80 dintre adepţii săi la ferma pe care o deţinea în Waco, Texas. Autointitulându-se ultimul profet creştin dinaintea apocalipsei, în 1993 şi-a îndemnat membrii sectei să se angajeze într-un schimb de focuri cu o echipă de intervenţie a FBI-ului (ce organizase un raid inopinant sub egida Biroului de Alcool, Tutun, Arme de Foc şi Expolzibil). După mai multe zile de negocieri telefonice, autorităţile au decis luarea fermei cu asalt. Acuzat de abuz sexual şi psihologic împotriva minorilor, în timpul confruntărilor violente Koresh a ordonat incendierea fermei, gest care s-a soldat cu moartea a 54 de adulţi şi 28 de copii, inclusiv a lui însăşi. Se pare că sectanţii umpluseră ferma cu gaz, materiale inflamabile şi grenade cărora le-au dat foc.[44]

În 1995, Timothy McVeigh, veteran al războiului din Golful Persic (1991) neintegrat postconflict în societate, membru al unei organizaţii paramilitare şi opozant al controlului armelor de foc, considera că guvernarea SUA se îndreaptă spre un tip de socialism mascat care ar restrânge treptat acasă drepturile şi libertăţile tradiţional americane. A detonat împreună cu grupul său conspiraţionist un camion plin de explozibili demolând clădirea Oklahoma City, unde îşi aveau birourile mai multe agenţii guvernamentale. El şi-a justificat atentatul pe timp de pace, soldat cu 168 victime şi 680 de răniţi, ca atitudine insurgentă împotriva iniţiativelor considerate abuzive ale autorităţilor SUA. A declarat printe altele că fusese indignat de păţania lui D. Koresh pentru acuzaţia de a deţine un întreg arsenal de arme. A fost executat prin injecţie letală pe 11 iulie 2001 pentru conspiraţie teroristă împotriva Statelor Unite.[45]

John Phillip Walker Lindh (cetăţean al SUA născut catolic la 9 februarie 1981), a fost capturat ca inamic combatant în timpul operaţiunilor din Afganistan în 2001. El ispăşeşte acum o pedeapsa de 20 ani de închisoare în legătură cu participarea sa în armata talibanilor (conspiraţie împotriva Statelor Unite). Lindh, ce a călătorit în Orientul Mijlociu pentru a studia Coranul în limba arabă, a primit instruire de la Al-Farouq, o tabără de antrenament în Afganistan asociată cu Al-Qaeda. Convertit la religia islamică, de care era pasionat încă din adolescenţă şi cu veleităţi militante împrumutate datorită admiraţiei pentru Malcom X, el a declarat că preferă numele de Abu Sulayman al-Irlandi care i-a fost acordat de confraţii musulmani. În rapoartele de după capturare, de obicei s-a făcut referire la el în mass-media ca fiind “John Walker”.[46]

După măsurile de securitate fără precedent adoptate de SUA datorită atentatelor din 11 Septembrie (2001), Al-Qaeda a încercat reiterarea unor atentate de răsunet pe teritoriul Statelor Unite prin racolarea pe Internet de cetăţeni americani dispuşi a îmbrăţişa cauza jihadistă. Însă, comunitatea serviciilor secrete din SUA, prin sporirea supravegherii reţelelor informatice, a reuşit dejucarea majorităţii racolărilor şi tentativelor de atentat organizate de islamişti pe tărâm american. Singurele două excepţii sunt de notorietate: atentatele de la Fort Hood şi Boston.

În 2009 Midal Hasan, căpitan de origine arabă în armata americană, a deschis focul în baza militară de la Fort Hood, ucigând 13 compatrioţi şi rănind alţi 32. Anterior, el consiliase ca psiholog post-traumatic victimele reîntoarse acasă din teatrele de operaţiuni ale Irakului ori Afganistanului. După executarea atacului acesta s-a sinucis.[47]

Apoi, in aprilie 2012, fraţii Ţarnaev – cetăţeni americani de origine din Daghestan (Caucazul rusesc) – au săvârşit un dublu atentat în timpul maratonului anual de la Boston. Incidentul, săvârşit cu bombe artizanale ce au produs trei morţi şi 264 de răniţi, reprezintă cel mai grav atentat islamist din SUA, de după atentatele de la WTC. Deşi detaliile nu sunt încă suficient de clare, unul dintre cei doi fraţi fusese anchetat de către FBI în 2011 – la sugestia serviciilor de informaţii ruseşti, prin intermediul CIA. Fiind susceptibil de legături cu organizaţii terorist-islamice, Tamerlan Ţarnaev (fratele mai mare, de 26 ani) părea perfect integrat alături de întreaga familie în societatea americană, iar ancheta nu a ridicat semne de îngrijorare suplimentare. Cu toate acestea, s-ar părea că tocmai perioada de şedere pe teritoriul SUA le-a radicalizat celor doi fraţi viziunile ideologice, căci insurgenţii separatişti din Caucaz s-au dezis de orice implicare în atentatele de la Boston – reafirmând că organizaţiile lor islamiste luptă doar împotriva Rusiei.[48]

Ancheta asupra atentatului de la Boston ilustrează scăpările conferite de sistemul american proiectat pentru lupta împotriva terorismului. Problema o reprezintă existenţa mai multor liste care însumează 500.000 de suspecţi de terrorism, un număr prea mare pentru resursele umane de supraveghere ale comunităţii informaţionale interne. Există lista de supraveghere a Centrului Naţional Antiterorist, cunoscută sub numele de TIDE (Terrorist Identities Datamart Environment), a FBI-ului, a Departamentul pentru Securitate Internă, şi a Oficiului Vamal, la care se adaugă inclusiv o listă ce interzice anumitor persoane să călătorească cu avionul (“No fly list”). Practic, pentru cea mai mică suspiciune, oamenii pot ajunge pe o astfel de listă, la care se mai adaugă, identităţi duble, aliasuri multiple şi ortografieri diferite ale unor nume, în alfabete diferite, ce antrenează nenumărate erori – în pofida unor încercări de uniformizare a sistemului, adoptate după atentatele de la 11 Septembrie. Însă, marea provocare în opinia experţilor este ca SUA să se doteze, cu ceea ce Franţa şi naţiunile Europei de Est au deja, şi anume un sistem pentru o carte naţională de identitate ce permite urmărirea eficientă a persoanelor. Fără o asemenea măsură, misiunea supravegherii interne devine aproape imposibilă.[49]

În schimb, autorităţile din SUA marjează pe interceptările telefonice şi online (ale Internetului), generând acasă teama unor abuzuri neconstituţionale, manifestate pe deplin în anul curent. Scandalul interceptărilor executate nu doar acasă, ci împotriva tuturor aliaţilor (UE, Japonia, Coreea de Sud, Brazilia etc) – dezvăluit recent de Edward Snowden, cel mai mare defector american al ultimilor ani, fost angajat CIA, actualmente azilant politic în Federația Rusă – vizează National Security Agency (NSA) şi riscă să decribilizeze cel mai mult administraţia Obama, ce a venit la putere ca un suflu politic nou, prin promisiunea de a renunţa la practicile blamate ale administraţiei G. W. Bush. Polemica este iscată de aspectul că NSA a reuşit în timp să eludeze obstacolul mandatului judecătoresc necesar pentru a primi datele de la companiile furnizoare de telefonie mobilă ori Internet. Interceptările dezavuate public, au fost justificate de Obama, ce a dorit să fie amintit ca un preşedinte reformator, ca fiind indispensabile pentru dejucarea a peste 50 de atentate, inclusiv la bursa din New York.[50]

Până la realitatea acestui atentat, SUA şi aliaţii săi occidentali se refereau la separatiştii islamişti din Caucaz ca fiind luptători, insurgenţi ori rebeli (nicidecum terorişti), acordându-le sprijin politic, mediatic şi financiar. Însă, trista realitate a fenomenului terorist o constituie faptul că acest tip de activitate nu cunoaşte graniţe, cetăţenie, sau etnicitate. Astfel, America se convinge pe zi ce trece că statutul de superputere nu îi aduce noi prieteni, ci doar mai mulţi duşmani ori aliaţi conjucturali, iar aliaţii de astăzi pot oricând devenii duşmanii de mâine, sub fluctuaţiile oscilante ale ideologiei, politicii sau religiei.

Inca nu se stie exact cati luptatori ai autointitulatului Stat Islamic, aparut oficial in 2014, sunt de origine americana, insa unele cifre avanseaza numarul de aproximativ 180 persoane ca provenind, pana in iunie 2015, din SUA.[51] Cu siguranta toti acestia reprezinta musulmani radicalizati propagandistic online si regasiti printre spiritele neamericane/antiamericane institutional, antisistemice – din interiorul tarii.

Mulţi autori din Statele Unite au încercat a conferi un răspuns la întrebarea de ce sunt americanii atât de detestaţi şi percepuţi diferit de restul lumii sau de ce relaţia dintre cea mai puternică naţiune a lumii şi vecinii săi este atât de de antagonică. Între dilema morală dintre Pax Americana şi Lex Humana, politologul american Benjamin R. Barber realizează o analiză critică la adresa politicilor americane recente. În marea luptă post-Război Rece pentru redefinirea rolului Americii pe glob, profesorul Barber oferă o alternativă coerentă şi cuprinzătoare la doctrinele neclare, instabile şi chiar periculoase ale atacului anticipativ ori războiului preemtiv. Acesta, propune respectarea normelor internaţionale (domnia legii/statuarea contractului) şi alianţa reală prin internaţionalism – adică consolidarea unei politici bazate pe adevăratele valori tradiţionale ale Statelor Unite (sinonime cu diplomaţia şi idealurile americane consacrate).[52] Altfel, vocaţia mesianică de a şlefui lumea conform aşteptărilor americane va fi subminată, pe termen lung, prin politicile şi practicile adoptate chiar de acasă.

Geoeconomic, triumfalismul trufaş al pieţei libere a generat în mediul intern si internaţional o opinie ostilă faţă de capitalismul corporatist nord-american (darwinist). În Statele Unite nu proprietatea privată este contestată, aşa cum acuzau comuniştii, ci mutarea accentului de pe producţie înspre speculaţia financiară, în căutarea nechibzuită a unor acumulări sporite de profit. De aceea, lumea devine prin reformare mult mai modernă, dar mai puţin occidentală.

Geopolitic, în doar două secole, America a trecut de la izolaţionism, presată de raţiuni geostrategice şi evenimente internaţionale, la intervenţionalism şi mai apoi, sub influenţa universalistă, la excepţionalism, urmat la final de unilateralism. Hegemonia a început prin acapararea teritoriilor amerindiene, trecând apoi la acaparările teritoriale din emisfera Sud Americană, pentru a deveni după 1991 exercitată la nivel mondial. Astfel, nu de puţine ori ea a devenit încurcată în contradicţii acasă. Lecţia istoriei consemnează că una dintre problemele „visului american” este tocmai aceea că el s-a împlinit în majoritatea lumii şi acum trebuie menţinut, protejat … însă, abuzul de putere, violenţa sau opresiunea, chiar exercitate în numele libertăţii şi egalităţii, nu pot consolida pacea sau cooperarea, aşa cum o demonstrează exemplul războaielor americane din Vietnam şi Irak – fronturi ce şi-au pierdut de mult susţinerea chiar şi acasă.

De 500 de ani Occidentul se străduiește să unească o lume profund divizată, indiferent că s-a aflat sub coordonarea habsburgilor, lui Napoleon Bonaparte, a monarhiei britanice ori SUA. Dintr-o perspectivă socio-istorică, America conduce lumea astăzi pentru că, încă din zorii apariţiei sale, şi-a asumat riscuri teribile: independenţa obţinută printr-o revoluţie exercitată în numele unor principii inovatoare, un război de secesiune sângeros, cucerirea Vestului Sălbatic cu mari sacrificii, implicarea victorioasă în două războaie mondiale, înfrăngerea fascismului ori al comunismului mondial si războiul contraterorist global. Aditional, ADN-ul, liantul, numitorul comun al societății sale universale a cuprins din totdeauna tenacitatea și inovația. Dacă Statele Unite reprezintă cu adevărat prima putere mondială în istorie şi deocamdată singura superputere a lumii, nici măcar ea nu-i poate mulţumii pe toţi ceilalţi şi o va putea face şi mai puţin pe viitor. America s-a aflat la sfârşitul anului trecut în plină campanie electorală. Ea are pe umerii săi nu doar responsabilitatea teritoriului şi a populaţiei propri, ci ale întreagii lumi. Obama, preşedintele investit deja cu doua mandate, a reprezentat forţa imaculată a emancipării unei Americi mai preocupată de politici (interne), decât de politică (mondială).

Ca de obicei, este vorba de cele două Americi aflate în eterna dispută internă, dar care, din nou, va influenţa şi soarta restului lumii. Statele Unite au trecut nu o dată de la realism la idealism şi viceversa. În ultim moment, populaţia a preferat în majoritatea sa mesajul lui Obama ce surprinde „sufletul” valorilor fondatoare, mai degrabă decât pe cel al contracandidatului Mit Romney care sublinia raţiunea de a fi ca superputere mondială. America trebuie să accepte complexitatea mediului internațional într-un viitor imprevizibil, așa cum a reușit să o facă și acasă, în ultimii 200 de ani. Tocmai de aceea, antiamericanismul nu ar avea cum sa prezinte un caracter irevesibil.

[1] Brendan O’Connor, „A brief history of Anti-Americanism from cultural criticism to terorism”, în Australasian Journal of American Studies, iulie 2004, pp. 77, 79.

[2] Barry Rubin, Judith Colp Rubin, Hating America: A History, Oxford University Press, 2004 apud „Anti-Americanism”, în Wikipedia, disponibil pe http://en.wikipedia.org/wiki/anti-americanism; James A. Goldstein, „Alience in the Garden”, în Roger Williams University School of Law Faculty Papers, 22 mai 2008, disponibil pe  www.nellco.org.

[3] Francois Furet, Atelierul istoriei, Bucureşti, Corint, 2002, pp. 214-216.

[4]James W. Caeser, “A genealogy of Anti-Americanism”, în The Public Interest, nr. 152, 2003, p. 7.

[5] Richard H. Popkin, „The Dispute of the New World: The History Polemic 1750-1900”, în Journal of the History of  Philosophy, ianuarie 1978 (revizuit la 27 mai 2008), p. 16.

[6] Adrien Lherm, Cultura Americană, Bucureşti, Prietenii Cărţii, 2009, pp. 21-23.

[7] În SUA, denumită adesea sub raport nutriţionist şi „ţara fast-food-urilor, 2/3 din populaţie sunt supraponderali (cca 33%) ori suferă de obezitate (aprox. 33%), iar aproximativ 22 mil. de copii se nasc supraponderali, ceea ce conduce în timp la diabet zaharat, boli cardiovasculare şi anumite forme de cancer cf. Michel Lind, „Cele mai enervante nouă clişee apocaliptice din politica externă americană”, în Foreign Policy România, martie-aprilie 2011, pp. 9-10.

[8] Adrien Lherm, op. cit., p. 31.

[9] James W. Ceaser, „A genealogy of Anti-Americanism”, în The Public Interest, nr. 152, 2003, p. 11-12.

[10] “Raport al Uniunii Europene asupra existenţei unui sistem global de interceptare a comunicaţiilor comerciale şi private. Comisia temporară privind sistemul de interceptare ECHELON” (Raportor Gerhard Schmid), 2001.

[11] Ron Recinto, “Report: Obama ordered wave of cyberattacks on Iran, By Ron Recinto”, în The Ticket, din 1 iunie 2012; Lee Ferran, Kirit Radia, ,,Proof Links Flame, Stuxnet Super Cyber Weapons: Researchers”, în ABC News, 11 iunie 2012.

[12] James Shreeve, The Genome War: How Craig Venter Tried to Capture the Code of Life and Save the World, N.Y., Ballantine Books, 2005, p. 48, disponibil pe www.ballantinebooks.com.

[13] Judith Colop Rubin, „The five stages of Anti-Americanism”, în Foreign Policy Research Institute, 2004.

[14] Ibidem.

[15] James W. Ceaser, „A genealogy of Anti-Americanism”, în The Public Interest, 2003, disponibil pe http://www.thepublicinterest.com/archives/2003summer/article1.html.

[16] Joseph B. Lockey, „Pan-Americanism and Imperialism”, în The American Journal of International Law, vol. 32, p. 233.

[17] Kim Richard Nossal, „Defending the ˂˂Realm˃˃: Canadian Strategic Culture Revisited”, în International Journal, vol. 59, nr. 3, 2004, p. 503–520; Kim Richard Nossal‚ „Anti-Americanism in Canada”, în Brendan O’Connor (ed.), Anti-Americanism: History, Causes and Themes, Vol. III: Comparative Perspectives (Oxford/Westport, Greenwood World Publishing, 2007), pp. 59-76.

[18] Anders Stephanson, Manifest destiny: American expansionism and the empire of right, Hill and Wang, 1996, pp. 112–29; Joseph B. Lockey, „Pan-Americanism and Imperialism”, în The American Journal of International Law, vol. 32, p. 234.   

[19] Cass R. Sunstein, „The Enlarged Republic – Then and Now”, în The New York Review of Books, 26 martie 2009.

[20] New Encyclopædia Britannica, Londra, Fifteenth Edition, Volumul VIII, 1993, p. 269.

[21] Francisco Bilbao, La America en peligro, Santiago de Chile, 1941 apud  Benjamin  Keen (ed.) Readings in Latin American Civilization. 1492 to the Present, Boston, Houghton Mifflin, 1955, disponibil pe http://history.hanover.edu/courses/excerpts/261bil.html.

[22]„Porfirio Diaz”, în New World Encyclopedia, disponibil pe   http://www.newworldencyclopedia.org/entry/Porfirio_D%C3%ADaz.

[23] José Enrique Rodo, Ariel, disponibil pe http://html.rincondelvago.com/ariel_jose-enrique-rodo_1.html, accesat la data de 22 iunie 2012.

[24] Thomas Skidmore, Peter Smith, Modern Latin America, Oxford University, 1997, pp. 364-365.

[25] Winston Churchill, Istoria Americii, Orizonturi, 2011, pp. 169, 305.

[26] De Gobineau este creditat ca fiind iniţiatorul demografiei rasiale moderne, devenit cunoscut pentru lucrarea ,,Eseu asupra inegalităţii raselor umane”, în care dezvoltă teoria superiorităţii atributelor culturii indo-europene (ariane), aşa cum au fost printre altele civilizaţia greacă, egipteană sau romană, în raport cu cele dezvoltate de alte popoare cu un fond etnic diferit cf. Ernst Cassirer, The myth of the state, Yale University Press, 2009, pp. 233-234.

[27] Barry Rubin, Judith Colp Rubin, Hating America: A History, Oxford University Press, 2004 apud „Anti-americanism”, în Wikipedia, disponibil pe http://en.wikipedia.org/wiki/anti-americanism.

[28] Cf. www.descoperă.ro apud „Sub svastică şi semilună: tătarii lui Hitler”, în Gorj-Domino, 6 decembrie 2011, p. 12.

[29] James W. Ceaser, “A genealogy of anti-Americanism”, în The Public Interest, 2003, disponibil pe http://www.thepublicinterest.com/archives/2003summer/article1.html.

[30] Cei autointitulaţi White-anglo-saxon-protestants, reprezentându-i pe descendenţii direcţi ai primilor colonişti europeni, opozanţi ai valurilor migratoare ulterioare de negrii, hispanici, asiatici ori chiar europeni sud-estici; s-au făcut vinovaţi de campanii etnice violente contra minorităţii de culoare

[31] Michael Munk, „McCarthy Era (late 1940’s – late 1950’s)”, în Oregon Encyclopedia, Portland State University, 2012, disponibil pe http://www.oregonencyclopedia.org/entry/view/mccarthy_era/.

[32] *** 11 Septembrie 2001. Raportul Final al Comisiei Americane de Anchetă privind atacurile teroriste asupra Statelor Unite ale Americii, Bucureşti, ALL (Ediţie Autorizată), 2006, pp. 486-523.

[33] Totalitatea actelor de violență pe care le săvârșește o organizație sau un regim politic, folosite sistematic ca măsură de intimidare în vederea atingerii unui scop doctrinar, politic sau religios cf. Dicţionarul Explicativ Român, disponibil pe http://dexonline.ro/definitie/terorism; “Terrorism”, în Encyclopædia Britannica, disponibil pe http://www.britannica.com/terrorism.

[34] Eric Weiss, Maria Glod, “Qazi Executed For CIA Slayings”, în The Washington Post, 15 noiembrie 2002, disponibil pe http://pqasb.pqarchiver.com/washingtonpost/.

[35] Omar Sacirbey, “The Muslim Brotherhood’s <<intellectual godfather>>”, în The Washington Post, 12 februarie 2011, disponibil pe http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/article/2011/02/11/ .

[36] Societăţi agrarian-pastorale, având nostalgia unei viziuni comunitar-organice.

[37] „Attacks Draw Mixed Response in Mideast”, în CNN.com, 12 septembrie 2001, disponibil pe http://archives.cnn.com/2001/WORLD/europe/09/12/mideast.reaction/index.html.

[38] Robert O. Keohane, Peter J. Katzenstein, Anti-Americanisms in World Politics, Ithaca/Londra, Cornell University Press, 2006, p. 16.

[39] Jean-Francois Revel, Obsesia Antiamericană, Bucuresti, Humanitas, 2004, p. 14.

[40] Cf. Linus Pauling, “Notes by Linus Pauling” (10 octombrie 1963) apud  “Linus Pauling and the International Pace Movement”, în Oregon State University Libraries Special Collections, 2010, disponibil pe http://osulibrary.oregonstate.edu/specialcollections/coll/pauling/peace/notes/rnb23-100.html.

[41]„Robert (Bobby) James Fischer (1943-2008)”, în Wikipedia, disponibil pe http://ro.wikipedia.org/wiki/Bobby_Fischer.

[42] Ibidem.

[43] “1978: Mass suicide leaves 900 dead”, în BBC, 18 noiembrie 2005, disponibil pe http://news.bbc.co.uk/onthisday/hi/dates/stories/november/18/newsid_2540000/2540209.stm.

[44] John C. Danforth, “Final report to the deputy Attorney General Concerning the 1993 Confrontation at the Mount Carmel Complex Waco, Texas”, Pursuant to Order no. 2256-99 of the Attorney General, din 8 noiembrie 2000, disponibil pe http://www.waco93.com/Danforth-finalreport.pdf; “Cele mai controversate secte din lume”, în Gorj-Domino, 26 martie 2012, p. 12.

[45] Julian Borger, “McVeigh faces day of reckoning”, The Guardian, Londra, 11 iunie 2001, disponibil pe http://www.guardian.co.uk/world/2001/jun/11/mcveigh.usa4.

[46] Frank Lindh, “America’s Detainee 001”, în The Guardian, 11 iulie 2011, disponibil pe http://www.guardian.co.uk/world/2011/jul/10/john-walker-lindh-american-taliban-father.

[47] Chris McGreal, “Fort Hood shootings: Nidal Hasan’s quiet manner hid hostility to US army”, în The Guardian, 6 noiembrie 2009, disponibil pe http://www.guardian.co.uk/world/2009/nov/06/fort-hood-shootings-nidal-hasan.

[48] Conform declaraţiei unui comunicat al comandantului  rebeliunii din Daghestan,  postat pe site-ul Kavkazcenter.com şi citat de AFP apud  Mihai Drăghici, “Insurgenţii separatişti din Caucazul rus neagă orice implicare în atentatele din SUA, Madiafax, din 21 aprilie 2013.

[49] “Ancheta în atentatul de la Boston arată lipsa de eficienţă a sistemelor antiteroriste americane”, Agerpres, din 26 aprilie 2013.

[50] Alina Matis, “Obama la zidul <<Yes we (s)can>>”, în Gândul.info, 19 iunie 2013.

[51]  Robert Windrem, “ISIS By the Numbers: Foreign Fighter Total Keeps Growing” în  NBC News, 28 februarie 2015.

[52] Benjamin R. Barber, Imperiul friciiAntet, 2005, pp. 168-183.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest