America nu se va izola

ClaudioMutti_1

Primele luări de poziție ale noului președinte al Statelor Unite ale Americii și ale echipei sale guvernamentale în planul relațiilor internaționale, mai cu seamă declarațiile cu privire la China și Iran, au fost suficiente pentru a readuce la realitate pe cei care fie sperau fie se temeau că noua administrație ar impregna politicii americane o schimbare de tip izolaționist.

Dacă izolaționismul este tendința unui stat de a se închide între granițele proprii dezinteresându-se de evenimentele internaționale, în cazul specific al Statelor Unite ale Americii poziția izolaționistă este aceea reprezentată actualmente de către Patrick Joseph Buchanan (ex consilier al lui Richard Nixon, Gerald Ford și Ronald Reagan), cel care, fiind convins că scopul țării sale nu este acela de a face lumea mai bună, ci de face ca cetățenii săi să trăiască bine, se opune „nu numai la irosirea în exterior a forțelor și resurselor, ci și la întărirea Statului federal, premisă indispensabilă a oricărei proiectări în exterior a forței”[1].

Actul de naștere al izolaționismului american, cum se știe, este dat de Doctrina Monroe (enunțată de președintele eponim la 2 decembrie 1823), care, proclamând închiderea emisferei occidentale („this hemisphere”), oricărei ingerințe exterioare și implicând astfel hegemonia Statelor Unite asupra întregului continent american, se configurează simultan ca prima formulare programatică a imperialismului american. Doctrina Monroe, inspirată de un sentiment tipic puritan de superioritate morală în raport cu Europa, tindea s-o alunge pe aceasta din urmă „din locul său istorico-spiritual, dorea s-o mute din poziția sa de centru al lumii (…) Dreptul internațional înceta de a mai avea centrul de greutate în vechea Europă. Centrul civilizației se muta spre vest, către America. Vechea Europă, ca și vechea Asie și Africă, devenea trecut”[2].

Caracterul antieuropean al Doctrinei Monroe a fost imediat sesizat de către principele Metternich, care a definti-o drept „indecentă” și a pus Europa în gardă contra acestui „act revoluționar (…) îndrăzneț și periculos”[3]. De altfel, matricea ideologică a acestei declarații era cultura biblică cu care erau nutriți președintele nord-american și consilierii săi, apărători fanatici ai caracterului excepțional al noii națiuni și ai misiunii salvatoare a acesteia încredințată de Dumnezeu. Principalul mentor al lui Monroe, Thomas Jefferson, l-a convins pe ilustrul său elev să contrapună Europei, „sălașul despotismului”, o Americă ce ar fi „sălașul libertății”[4].

Un secol mai târziu, cu discursul din 22 ianuarie 1917, președintele Thomas Woodrow Wilson propunea extinderea Doctrinei Monroe la toate popoarele de pe glob. „Destinul manifest” al Statelor Unite ale Americii a ajuns astfel să coincidă cu o „nouă ordine mondială” condusă de țara pe care același Wilson, născut într-o familie de pastori presbiterieni, o numea „Noul Israel, o națiune aleasă, destinată în chip mesianic de către Providență să aducă legea și ordinea în lume”[5]. S-a petrecut astfel, pe fondul mesianismului puritan, „deformarea doctrinei lui Monroe de concepere a unui ʼmare spațiuʼ concret, definit geografic și istoric, într-un principiu general și universalist, care pretindea să fie valabil pentru întreaga lume”[6].

De la Doctrina Monroe se reclama și Franklin D. Roosevelt, atunci când se pregătea să atace militar continentul eurasiatic: mai întâi în Declarația din Panama din octrombrie 1939, urmată imediat de Neutrality Act care permitea vinderea de arme către Anglia și Franța, apoi în aprilie 1941, când SUA și-au însușit insula Groenlanda, pe vremea aceea posesiune daneză, justificând ocuparea militară a insulei prin apartenența sa la emisfera occidentală.

Nu există niciun dubiu că Wilson și Roosevelt au distorsionat Doctrina Monroe, utilizând-o pentru a atinge scopuri pe care nu le-ar fi putut obține cu ajutorul izolaționismului. Dar este la fel de clar că, în istoria expansionismului american, izolaționismul și intervenționismul nu apar ca două tendințe radical opuse și ireconciliabile, ci mai degrabă ca cele două faze complementare – s-ar putea spune sistola și diastola – unei unice mișcări îndreptate spre același obiectiv: controlul celeilalte emisfere.

Așa cum „splendida izolare” („splendid isolation”) a servit Angliei pentru a se dedica dezvoltării imperiului său colonial, la fel și izolaționismul Statelor Unite a avut funcția strategică de a valoriza insularitatea substanțială a Americii de Nord, ținând-o departe de conflictele europene, dar fără a ajunge la diminuarea puterii oceanice a Statelor Unite. După amiralul Alfred T. Mahan (1840-1914), teoretician al „influenței puterii maritime asupra istoriei”[7], opțiunea izolaționistă a Statelor Unite își găsește depășirea și împlinirea într-o strategie bazată pe insularitatea americană. Într-un studiu care a atras atenția lui Carl Schmitt, Mahan definește Statele Unite ale Americii drept „adevărata insulă contemporană”[8]; ca „insulă mare” în raport cu Anglia devenită de aici înainte prea mică, Statele Unite sunt moștenitoarele naturale ale talasocrației britanice, destinate să continue dominația asupra întregii lumi.

Situată între Atlantic și Pacific, „insula mare” își proiectează puterea de expansiune simultan către Europa și către Asia. Într-adevăr, „pentru o putere maritimă, marea e un spațiu vital, nu o frontieră. Frontierele sale se află pe țărmurile opuse”[9]. Ajungând la țărmul european în timpul celui de-al doilea război mondial, puterea talasocratică americană a ocupat Europa până la Berlin, pentru a avansa apoi până la hotarele Rusiei, după ce a învins-o în timpul războiului rece; pe versantul Pacificului, după ce a distrus imperiul japonez, Statele Unite se află azi în situația de a trebui înfrunta China. În ce privește Oceanul Indian, apele acestuia sunt în parte apărate de un alt obiectiv al Statelor Unite și al aliaților săi: Republica Islamică Iran.

Decizia de a exercita o acțiune de presiune în confruntarea cu Rusia, China și Iranul a condus guvernul lui Obama la desfășurarea forțelor Statelor Unite și a aliaților săi de-a lungul granițelor acestor trei țări.

Nu va fi necesar mult timp pentru a înțelege în ce fel și până la ce punct guvernul lui Donald Trump intenționează să dezvolte conflictul geostrategic generat de către administrația anterioară. Un lucru totuși e sigur: „insula mare” nu se va izola în emisfera occidentală.

 

[1] Carlo Jean, Geopolitica del XXI secolo, Laterza, Bari, 2004, p. 56.

[2] Car Schmitt, Il nomos della terra nel diritto internazionale dello „jus publicum Europaeum”, Adelphi, Milano, 1991, p. 381.

[3] Romolo Gobbi, America contro Europa. Lʼantieuropeismo degli americani dalle origini ai giorni nostri, M & B Publishing, Milano, 2002, pp. 93-94.

[4] Ibidem.

[5] Anders Stephanson, Destino manifesto. Lʼespansionismo americano e LʼImpero del Bene, Feltrinelli, Milano, 2004, p. 150.

[6] Carl Schmitt, Il concetto dʼImpero nel diritto internazionale, Settimo sigillo, Roma, 1996, p. 21.

[7] Alfred T. Mahan, The influence of the sea power upon history. 1660-1783, Sampson Low and Co., London, 1890.

[8] Carl Schmitt, Terra e mare, Adelphi, Milano, 2002, p. 104.

[9] Jordis von Lohausen, Les empires et la puissance, Le Labyrinthe, Arpajon, 1996, p. 93.

 

Trad. Cristi Pantelimon

https://www.eurasia-rivista.com/lamerica-non-si-isolera/

1 comentariu

  1. Pingback: Claudio Mutti – America nu se va izola. – Veghe Patriei

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest