Am avut un singur Ion Antonescu… Păcat

La 4 septembrie 1940 domnul general Ion Antonescu este însărcinat de regele Carol cu formarea unui guvern, iar a doua zi este învestit cu puteri depline pentru conducerea statului prin decret regal. Abdicarea ulterioară a regelui (în asentimentul întregii clase politice care îl învinovăţea de dezastrul în care se afla România în acel an – pierderea unor teritorii prin dictatul de la Viena şi prin negocierile româno-bulgare de pe 19 august de la Craiova) dechide o perioadă pe care atât românii înşişi cât şi occidentalii o numesc dictatură. Această perioadă avea să dureze până în după amiaza zilei de 23 august 1944. Adică rău, sunt de părere unii (referindu-se la domnul general Ion Antonescu) şi imensa majoritate (referindu-se la termenul de dictatură). Eu însă mi-am propus să evaluez termenul de ”rău”, prin conceptul de dictatură raportat la persoana domnului general.

Avându-şi originea în imperiul roman, termenul de dictator era atribuit conducătorului armatei, cu puteri nelimitate, ales de senat, în vreme de război, răscoale, pe o perioadă de şase luni. Mai târziu termenul desemnează conducătorul unui stat care dispune de puteri politice nelimitate, dictatura la rândul ei fiind atribuită demnităţii, puterii, autorităţii exercitate de către dictator, după cum găsim în Dicţionarul explicativ al limbii române. Până aici nimic ”rău”. Deci trebuie să mai căutăm.

După cum va declara domnul general în faţa Majestăţii Sale regele Mihai, ”Două scopuri voi urmări în zilele ce mi-au rămas să le trăiesc: Întâi ridicarea morală a acestui popor din mocirla în care s-a zbătutu atâţia ani, cum şi unirea tuturor românilor împrejurul ideii de cinste, muncă şi dreptate. În al doilea rând, repunerea ţării în drepturile ei veşnice”. Aici găsim într-adevăr ceva ”rău”, adică noţiunea de mocirlă ataşată poporului român. Tind să cred că partea cu mocirla era adevărată la propriu şi la figurat, chit că Bucureştiul era Micul Paris, dar care ca şi acesta din urmă avea mahalale pe unde nu trecea tramvaiul, pentru simplul motiv că s-ar fi scufundat şina. Dar mă rog. Aşa că domnia sa s-a apucat cu hotărâre să facă acele lucruri pentru care dictatura a fost evaluată ca ”rea” de noi românii, dar mai ales de occidentali şi cu precădere de marele popor menţionat în Biblie. Mai precis, a deportat sau suprimat pe cei care credeau că migrând pe un teritoriu îl pot revendica ulterior ca fiind sfântul lor pământ (lucru care s-a dovedit a nu fi tocmai precis în toate cazurile – de unde şi concluzia că nu poţi acuza o etnie întreagă pentru uscăturile ei, concluzie pe care din păcate pentru domnia sa Ion Antonescu nu a tras-o la timpul potrivit) şi în general a dat pedepse deosebit de grele pentru oricine era găsit a nu corespunde obiectivelor sale, nu a acceptat colaborarea în sensul democratic occidental cu partidele politice, Garda de Fier fiind singurul partid care s-a încumetat la un fel de parteneriat, dar din care au ieşit ciufuliţi rău, la final Horia Sima achiziţionând un bilet numai dus către partenerii săi naţional socialişti din Germania. Şi în sfârşit a impus o disciplină cazonă de fier, cerută cetăţenilor de rând pentru a putea schimba starea naţiunii. Acum e o treabă clară pentru europeanul de rând, de ce dictatura domnului general Antonescu a fost ”rea”. Eu nu m-am lăsat totuşi şi m-am uitat peste gard, în grădina imperiului japonez.

Vă propun şi domniilor voastre aşadar, cititorii neliniştiţi, care bănuiţi că urmează afirmaţii antisemite, un exerciţiu de imaginaţie. Să presupunem, va să zică, (deşi nu ar fi fost posibil măcar) că un număr însemnat de chinezi ar fi emigrat în nordul Japoniei, cam cum au emigrat evreii ucrainieni în nordul Moldovei, după care ar fi pretins împăratului prin vocea comuniştilor cedarea teritoriilor respective Chinei pe motiv de preponderenţă a etniei chineze. Care credeţi că ar fi fost măsurile luate de nobilimea japoneză, urmaşii vajnicilor samurai? Mai mult ca sigur că unele care ulterior ar fi fost desemnate de europeni ca fiind „antisemite”. Cei care cunosc cât de puţin cultura japoneză înţeleg despre ce vorbesc. Deşi specialiştii japonezi susţin în prezent că istoria culturală propriu-zisă a Japoniei a început odată cu preluarea valorilor spirituale din China, eu cred că dacă domnul general Ion Antonescu ar fi fost japonez şi ar fi avut o poziţie similară cu cea din România, în cadrul Imperiului Japonez, şi nu ar fi suprimat destui dintre chinezii care ar fi făcut solicitările teritoriale, ar fi sfârşit el însuşi spânzurat, în cel mai fericit caz. De altfel, disciplina impusă cetăţenilor japonezi din toate straturile sociale din perioada feudală cuprinsă între secolele XII şi XIX de către shoguni este remarcabilă şi de multe ori admirată şi în acelaşi timp neînţeleasă de către europeni. Termenul de shogun este echivalent cu cel de dictator (în cel mai fericit caz), dar dictaturile respective nu sunt evocate cu umilinţă de către japonezii de azi. Disciplina şi civilizaţia japoneză a acelor timpuri era impusă prin dictatură: furtul, curăţenia, buna cuviinţă erau practici a căror existenţă în societate erau controlate cu sabia şi japonezii mânuiau sabia atât de repede încât în cvasitotalitatea cazurilor, proprietarii săbiilor nu aveau timp să asculte şi motivaţiile celor împricinaţi, ratând astfel ocazia de a medita asupra iertării. Va să zică Japonia a avut într-o perioadă de timp destul de lungă, măsurată în sute de ani, câteva zeci de generali Antonescu, şi sub fiecare dintre aceştia se aflau mai mereu alţi zece Antonescu (daimyo, un fel de domnitori feudali), care în fine aveau la rândul lor în subordine măcar cincizeci de Antonescu (samuraii). De ce îi asimilez pe toţi aceştia unui dictator? Pentru simplul motiv că toţi aceşti oameni, pe teritoriul pe care îl stăpâneau (care avea caracteristicile unui mic stat), erau dictatori la propriu, în sensul desemnat de dicţionar, şi care, la fel ca personajul nostru român, menţineau o disciplină de fier. Există şi exemple care întăresc acest lucru: în prima parte a secolului al XVII-lea, Shogunul Tokugawaa bănuit că toţi comercianţii sau misionarii erau spioni ai puterilor europene. Din această cauză intrarea lor în Japonia a fost controlată cu stricteţe din ordinul personal al shogunului. În fine. Cu atâţia Antonescu la activ Japonia nu pare să fie tare jenată, nici antisemită, nici înapoiată şi nici pusă la zid de Europa sau vreo altă putere, iar masacrul de la Nanjing din 1937 când au fost omorâţi în şase săptămâni circa 300.000 de chinezi, iar între 20.000 şi 80.000 de femei au fost violate de soldaţii japonezi după sursa Historia

 (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/holocaustul-uitat-masacrul-nanjing-drama-eroului-nazist-john-rabe) nu este atât de promovat cum este holocaustul din România. Şi Japonia nu era nicicum în situaţia României, ba din contră.

Disciplina pe care o propunea domnul general Antonescu, prin urmare, deşi era menită unei primeniri necesare a societăţii româneşti de la acea oră (nu că acum am avea o altă clasă politică, ba eu zic că dai cu tunul şi nu găseşti un Nicolae Iorga, Take Ionescu, Iuliu Maniu şi cred că nici pe Pătrăşcanu nu-l vom găsi – sic!), era percepută atunci şi interpretată şi acum ca fiind una draconică şi peste măsură de antidemocratică. Aşa că harşt! Antonescu este arestat şi dat pe mâna bravilor comunişti care i-au aplicat soluţia finală, pe care ulterior au generalizat-o pentru toţi cei care mai aveau un dram de demnitate. Timpul a trecut şi nu numai că nu avem şi noi măcar câţiva Antonescu, dar nu-l putem reabilita nici pe cel vechi, pentru că i-am supăra rău pe israelieni. Pentru cine nu ştie ce este un israelian, putem oferi lămuriri suplimentare: este cetăţeanul care aparţine în general marii naţiuni a Israelului, care la 8 iunie 1967 atacă intenţionat aliatul lor etern SUA. Atacul este realizat în două valuri (aerian şi naval) asupra USS Liberty sperând ca America să creadă că a fost opera Egiptului şi să pornească astfel un război împotriva acestuia din urmă (athttp://www.nsa.gov/libertyşi aici http://www.globalresearch.ca/new-revelations-on-1967-incident-uss-liberty-attacked-by-israeli-fighter-jets). Ca să vedeţi că există un Dumnezeu totuşi, după ce USS Saratoga trimite două escadre în ajutorul lui USS Liberty, care sunt chemate înapoi cu ordin direct de la Casa Albă de către Secretarul de Stat al Apărării la acea vreme, Robert McNamara, şi ulterior de către preşedintele Johnson însuşi, israelienii nu reuşesc totuşi să omoare toţi americanii din barcă şi povestea iese la suprafaţă, dar nu sunt valuri mari, pentru că nu a bătut vântul.

Va să zică Antoneştii lor sunt mai buni decât al nostru. Asta pentru că au mai mulţi. 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest