Absurdul şi cercetarea avansată

Învăţământul românesc seamănă din ce în ce mai mult cu „Mitul lui Sisif”.

            Cei ce au nesocotit realitatea şi necesităţile învăţământului românesc împing bolovanul uriaş al Legii Educaţiei Naţionale nr. 1/2011, fără a reuşi vreodată să implementeze unele articole greu de lecturat şi de înţeles. Oricâte amendamente s-ar aduce acestei legi, ea nu va fi niciodată just aplicabilă. A creat o prăpastie între analfabetism şi cercetarea avansată, între cei ce nu ştiu să scrie şi cei ce vânează punctaje de avansare în cercetare. Ca în mitul mai sus amintit, absurdul devine normalitate. Dispreţul faţă de cadrele didactice şi ura faţă de elevi au dus la unicitatea învăţământului românesc. Avem libertatea de a alege între deznădejde şi desnădejde; deznădejdea creată de sărăcie şi desnădejdea creată de sistemul alambicat al avansărilor. Dar, aşa trebuie să fie; trebuie să ne supunem fatalităţii. Doar trăim într-o societate în care dreptul la educaţie, sănătate, muncă au rămas la stadiul de dezbatere. În fond, dezbaterea contează şi nu luarea unor decizii (aplicabile şi eficiente).

            Această “bijuterie” de lege (sinucigaşă în esenţa ei), cum s-a exprimat la un moment dat preşedintele Băsescu, a devenit bolovanul pe care-l împing nu “creatorii” ei, ci “modificatorii” ei, care se “mântuiesc” prin revolta faţă de diferite articole ale sale. Legea exprimă aspiraţia noastră către economia de piaţă a învăţământului european. Sfidând specificul nostru, se înscrie în reforma recentă a învăţământului global, iar noi rămânem lucizi în faţa absurdităţii Uniunii. Însă trăim bucuria adaptabilităţii ieşite din comun. Cu toţii luptăm sub povara propriilor vieţi, simţindu-ne privilegiaţi. Pentru noi absurdul nu trebuie să fie prea mult, ne îndeamnă politicienii noştri. Aceasta este singura viaţă pe care o avem şi putem găsi lucruri de valoare în ea. Ce poate fi mai pasionant decât condiţiile minimale de avansare în cercetare! Cu un ochi în tabelele alambicate (propuse, modificate, aprobate, din nou modificate şi aprobate, astfel încât nu mai ştii care este varianta valabilă) şi cu un ochi în lista ta de lucrări, trăieşti delirul devenirii intelectualului “ales”, ales de reguli ce selectează superficialitatea. Regulile pompoase invocă cercetarea, cercetarea făcută în lipsa resurselor. Punctaje, factori de impact, categorii, baze internaţionale de clasificare au devenit frână (pentru cei cu bun simţ) şi, în acelaşi timp, vehicul de propulsare (pentru cei “bătăioşi”). Cei din urmă sunt eroii absurzi ai lui Camus. La ce bun, dacă nefericirea este aceeaşi?

            Dar condiţia noastră ne îndeamnă să ne luăm câte o povară pentru a deveni fideli convingerii că vom reuşi. Lupta însăşi este suficientă pentru a ne umple de respect faţă de noi înşine şi mai ales faţă de “condiţiile minimale”, în cazul de faţă. Regulile de scriere APA mă umplu de bucurie şi mai ales mă stimulează în a fi creativă. Colţurile lor stâncoase mă îndeamnă să trag concluzia că totul este spre binele meu.

Noua cercetare (n.n.) îşi trage nobleţea din ISI şi alte astfel de “observaţii” care n-au nimic original. Însă ele sunt evidenţe prin intermediul cărora se procedează la o recunoaştere sumară a originii tale de cercetător aflat în rândul lumii. Nici n-ai timp să te indignezi în faţa unei noi reguli de recunoaştere a eforturilor tale de sistematizare, căci apar altele care-ţi răstoarnă ordinea anterioară.

Şi dacă ordinea Universului trebuie acceptată, dezordinea din învăţământul românesc trebuie transformată. Aceasta are o asemenea importanţă, încât trebuie examinată aparte. 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest