A fi conservator

Burckhardt

Dacă lăsăm la o parte toate implicațiile politice pe care le are acest termen, „conservatorul” este mai întâi cineva care se străduiește să „conserve”. Pentru a afla dacă o astfel de atitudine este justă sau eronată, este suficient să considerăm ceea ce căutăm să conservăm. Dacă structurile sociale pe care le apărăm – și de altfel despre așa ceva este vorba mereu – sunt în conformitate cu finalitatea cea mai înaltă a vieții umane și corespund nevoilor profunde ale omului, de ce aceste structuri sociale nu ar fi ele la fel de bune, chiar mai bune, decât toate inovațiile pe care curgerea timpului le poate aduce? Ar părea normal să urmăm un astfel de raționament, dar omul contemporan nu mai raționează normal. Chiar atunci când nu disprețuiește sistematic trecutul și nu-și pune întreaga speranță doar în progresul tehnic pentru a ameliora soarta umanității, el are în general o prejudecată împotriva oricărei atitudini conservatoare. Căci, în fapt, fie că e conștient sau nu, el este influențat de teza materialistă conform cu care orice formă de „conservatorism” este opus principiului schimbării, inerentă vieții, și de aceea conduce la „stagnare”.

Starea de sărăcie în care se află astăzi ansamblul popoarelor care nu au urmat trenul progresului tehnic pare a confirma această teză; în realitate, se omite să se remarce că este vorba aici de o incitare la o mereu mai mare dezvoltare, mai degrabă decât despre o explicație a faptelor. Ideea că totul trebuie să fie antrenat în această schimbare constantă este o dogmă modernă, care tinde să se impună de o manieră absolută spiritului contemporanilor noștri. Se obișnuiește să se proclame pe un ton peremptoriu, chiar de către cei care se consideră creștini, că omul însuși este prins în această evoluție generală, și nu numai sub raportul sentimentelor, al judecăților care efectiv sunt influențate de mediul nostru înconjurător, ci de către natura umană însăși care, după ei, este supusă legii universale a schimbării. Există ideea familiară că omul este în curs de evoluție și trebuie să evolueze către o specie superioară; omul secolului XX, prin urmare, va fi diferit de omul epocilor trecute. În toate aceste idei, se pierde din vedere acest adevăr esențial, proclamat de către toate religiile, anume că omul este om, și nu doar un animal printre altele, prin simplul fapt că poartă în el însuși un centru spiritual care nu este supus principiului cosmic al schimbării. În absența acestui centru spiritual, care este sursa capacităților noastre de raționare –  și pe care am putea deci să-l definim ca pe organul spiritual care poartă sensul adevărului – noi, oamenii, nu am fi nici măcar capabili de a constata schimbarea care se întâmplă în lume în jurul nostru. Într-adevăr, așa cum spune Aristotel, cei care declară că orice lucru, inclusiv adevărul, se află într-o stare de mișcare permanentă, se condamnă la contradicție internă: dacă nimic nu rezistă acestui flux neîncetat, pe ce bază stabilă pot ei să formuleze o judecată valabilă?

Aici, trebuie fără îndoială să reamintim că centrul spiritual al ființei umane este mult mai mult decât acel unic psyché, care este supus instinctelor și impresiilor de tot felul, și care este totuși superior gândirii raționale. Există, în ființa umană, un lucru care o leagă de Etern și care se află chiar acolo unde „lumina care luminează orice om venind pe lume” (Ioan, 1,9) se reflectă în planul facultăților noastre psihice și fizice.

Dacă acest „nucleu” imuabil din inima omului nu poate fi perceput direct – așa cum nu putem vedea punctul fără dimensiuni din centrul unui cerc – se știe totuși prin ce căi ne putem apropia de el. La fel cu niște spițe care converg către centrul unei roți, aceste căi de acces constituie baza imuabilă a tuturor tradițiilor spirituale. Luate ca reguli normative pentru acțiune și pentru structurile sociale care sunt concepute în funcție de centrul spiritual al omului, ele constituie de asemenea baza oricărei atitudini conservatoare autentice; de aceea este adevărat că dorința de a conserva anumite structuri sociale nu are sens decât dacă acestea din urmă se bazează pe centrul imuabil al condiției umane. Această condiție, de altfel, determină și capacitatea lor de a se menține de-a lungul vremurilor.

Într-o cultură care, chiar de la începutul formării sale, și în virtutea originilor sale sacre, este orientată către acest centru spiritual, și prin chiar acest fapt către ordinea eternă, problema valorii sau a justificării atitudinii conservatoare nici măcar nu se pune. Nu există, de altfel, un cuvânt care să definească acest concept, atât este de evident. Într-o societate creștină suntem creștini, la fel cum suntem musulmani într-o societate islamică, budiști într-o societate budistă, și așa mai departe. În lipsa acestui lucru nu am putea aparține acestor societăți, nici nu am putea lua parte la funcționarea lor; nu am putea decât să ne ținem de-o parte, sau să le fim opuși într-o manieră secretă sau disimulată.

Astfel de culturi trăiesc în funcție de o energie spirituală care își pune amprenta pe toate formele, de la cele mai înalte până la cele mai mici; de aceea aceste culturi sunt cu adevărat fecunde și creatoare. Este suficient de altfel ca acest tip de societate tradițională să fie mai mult sau mai puțin coerentă și omogenă pentru ca credința, fidelitatea față de sacru și o atitudine „conservantă” sau conservatoare să se reflecte unele în altele ca o serie de cercuri concentrice.

Atitudinea așa-zis conservatoare nu devine problematică decât din momentul în care ordinea socială nu mai este determinată de ordinea eternă a lucrurilor, așa cum este cazul în Europa timpurilor moderne. Problema care se pune atunci este de a ști care fragmente sau vestigii ale ordinii tradiționale, care cândva înglobau toate domeniile, merită a fi prezervate cu prioritate pentru cutare sau cutare domeniu al vieții colective. În fiecare fază istorică a societății (iar aceste faze se succed astăzi într-un ritm din ce în ce mai alert), prototipurile tradiționale se găsesc la un nivel sau altul, după caz. Chiar dacă ordinea primordială este distrusă, rămân din ea totuși anumite elemente, care păstrează o relativă eficacitate. Un nou echilibru – oricât ar fi de fragmentar și incert – se stabilește după orice ruptură față de ordinea veche. Anumite valori esențiale sunt iremediabil pierdute pe parcurs, în vreme ce altele, mai puțin importante la început, se văd plasate în primul rând. Dacă vrem să evităm ca și acestea din urmă să se piardă, este mai bine să se conserve echilibrul existent, decât să se repună totul în cauză, într-o tentativă hazardată de a opera o reînnoire totală.

Imediat ce alegerea se prezintă în mod concret în Istorie, cuvântul „conservator” și face apariția. În Europa el s-a dezvoltat pentru prima oară în epoca războaielor napoleoniene. Acest termen este definitiv marcat de dilema pe care o poartă intrinsec. „Conservatorul” este mereu bănuit că vrea să păstreze numai propriile privilegii în sânul societății, oricât de modeste ar fi acestea. În aceste condiții, problema de a ști dacă ceea ce căutăm să conservăm merită sau nu să existe, apare încă de la început. Și totuși: de ce ar fi exclus ca avantajele private ale cutărui sau cutărui grup să coincidă cu dreptatea? Și de ce anumite ierarhii și obligații sociale nu ar putea ele să fie sursa unei bune înțelegeri dintre oameni?

Maniera în care raționează contemporanii noștri arată clar că înțelegerea profundă are foarte puține șanse de a se dezvolta în absența unui mediu favorabil sub acest raport. Numai foarte puțini indivizi – în general cei care în tinerețea lor au avut ocazia să intre în contact cu o cultură încă tradițională în Orient – sunt în stare să-și imagineze pacea interioară pe care o poate conferi o ordine socială ierarhizată în raport de vocațiile naturale și funcțiunile spirituale. Trebuie să adăugăm că o astfel de ordine socială procură aceste binefaceri nu numai elitei dominante, ci și claselor lucrătoare.

Acestea fiind spuse, nu există societate umană, oricât de justă ar fi în general, care să nu aibă rele relative. Cu toate acestea, există o modalitate sigură și ușoară de a determina dacă o anumită ordine socială oferă sau nu fericire majorității membrilor săi: să considerăm toate obiectele de artă și toate produsele artizanale care nu au numai o valoare utilitară, ci arată o anumită plăcere creatoare. O cultură în cadrul căreia artele sunt privilegiul exclusiv al unei clase foarte educate, în așa fel încât nu mai întâlnim aici artă populară, sau limbaj artistic care să poată fi înțeles de toți oamenii, este o cultură complet falimentară sub acest raport. Succesul extrinsec al unei profesii se măsoară prin beneficiile pe care le garantează; dar succesul său intrinsec rezidă în capacitatea sa de a reaminti omului adevărata sa natură, dorită de Dumnezeu. Din acest punct de vedere, succesul extrinsec și cel intrinsec nu coincid mereu. A munci pământul, a te ruga să plouă, a crea obiecte utile și forme inteligibile pornind de la materiile prime pe care le oferă natura, a compensa sărăcia unora cu surplusul de bogăție al altora, a domni fiind mereu gata să-ți sacrifici viața pentru cei asupra cărora domnești, a învăța din dragoste pentru Adevăr: iată câteva dintre aceste ocupații tradiționale care poartă în ele însele propria lor recompensă. Am putea pe bună dreptate să ne întrebăm dacă „progresul” le-a promovat sau le-a diminuat.

Mulți oameni, în zilele noastre, sunt dintre cei care gândesc că omul și-a desăvârșit veritabilul destin al său în muncă, la comanda unei mașini. Nu este adevărat: destinul său adevărat și integral omul și-l desăvârșește atunci când se roagă și invocă binecuvântarea divină, atunci când conduce și luptă, seamănă și recoltează, servește și ascultă. Iată ce stă cu adevărat în natura umană. Într-adevăr, a percepe omul în preot echivalează cu a recunoaște că natura umană, în fondul său, se relevă infinit mai bine în demnitatea sacerdotală decât în condiția omului „obișnuit”. Orice cultură teocentrică recunoaște o ierarhie mai mult sau mai puțin explicită a claselor, sau „castelor” sociale. Aceasta nu înseamnă că o astfel de cultură vede omul ca pe un fragment izolat care nu ar putea să se dezvolte decât în cadrul unei comunități. Dimpotrivă, lucrul acesta semnifică că natura umană ca atare este mult prea bogată pentru ca toată lumea, la un moment dat, să poată să-i realizeze toate diferitele ei fațete. Perfecțiunea umană nu rezidă în suma tuturor acestor fațete, sau funcțiuni, ci mai degrabă în quintesența lor. Dacă societăți foarte ierarhizate au putut să se mențină vreme de milenii, lucrul acesta nu se explică prin pasivitatea popoarelor și nici prin puterea suveranilor, ci prin faptul că această ordine socială corespundea naturii umane.

Există o eroare foarte răspândită, după care clasa cea mai conservatoare prin natură ar fi burghezia. Or, aceasta din urmă se identifică la origine cu cultura orașelor, în care toate revoluțiile, de cinci sute de ani, au luat naștere. Este cu toate acestea adevărat că burghezia, mai ales după Revoluția franceză, a jucat adesea un rol conservator, și chiar, pe alocuri, a preluat în contul său anumite idealuri aristocratice – nu fără a le exploata în avantajul său uneori, ceea ce a avut drept consecință falsificarea lor puțin câte puțin. Au existat de asemenea, în sânul burgheziei, indivizi al căror conservatorism stătea pe fundamente inteligente, dar ei au fost mereu o minoritate, și lucrul acesta încă de la început.

Țăranul, în schimb, este în general conservator; el este așa, dacă se poate spune astfel, prin experiență, căci el știe – dar câți mai știu lucrul acesta? – că viața naturii depinde de reînnoirea constantă a nenumărate forțe solidare unele cu altele, și care trebuie să se mențină în echilibru. Nu se poate aduce atingere unui singur element al acestui echilibru fără a antrena prăbușirea întregului ansamblu. Este suficient să deviem cursul unui râu pentru a modifica flora unei regiuni întregi sau pentru a elimina o specie animală, ceea ce va antrena imediat proliferarea catastrofală a unei alte specii. Țăranul nu crede că se poate face ploaie sau vreme bună după dorința noastră.

Nu trebuie să concluzionăm din toate acestea că punctul de vedere conservator este legat înainte de toate de sedentarism și de atașamentul la o parcelă de pământ: este dovedit că nimeni în lume nu este mai conservator decât nomazii. În perpetua călătorie care e viața sa, nomadul se obișnuiește să păstreze moștenirea pe care o constituie limba și obiceiurile sale; ea rezistă în deplină cunoștință la orice eroziune a timpului, căci a fi conservator nu înseamnă a fi pasiv, departe de așa ceva.

Este vorba aici de o marcă eminentă de noblețe; nomadul, aici, seamănă cu aristocratul, sau, mai exact, noblețea inerentă castei războinice are multe puncte în comun cu sufletul nomadului. Pe de altă parte, experiența unei aristocrații care nu a fost coruptă de viața de curte sau de moravurile citadine, ci a rămas aproape de pământ, seamănă cu tipul țărănesc descris mai sus, doar că nobilul de la țară are mereu un teritoriu și un anturaj uman mai vaste decât simplul țăran. Când aristocrația este conștientă, prin ereditate și prin educație, de unitatea esențială dintre forțele naturii și puterile spiritului, ea posedă o superioritate pe care n-o poate dobândi în niciun alt fel. Oricine se știe dotat cu o autentică superioritate are dreptul de a o pune în evidență, la fel cum cel care a atins meșteșugul desăvârșit al unei arte are dreptul de a pune propria judecată deasupra judecății celor care sunt neștiutori.

Trebuie totuși să fie foarte clar că poziția predominantă a aristocrației este legată de două condiții, una naturală, cealaltă etică: condiția naturală este că, în sânul unui aceluiași trib sau familie, ne putem aștepta ca regulă generală la transmiterea ereditară a anumitor date și anumitor calități; condiția etică este rezumată de dictonul „noblesse oblige”. Cu cât rangul social și privilegiile care îi corespund sunt mai înalte, cu atât mai mari vor fi datoriile și responsabilitățile. Invers, cu cât rangul e mai jos, cu atât puterea e mai redusă și datoriile mai limitate; în punctul cel mai de jos al scării se află persoanele cele mai pasive, care nu au deloc responsabilități etice. Dacă lucrurile, în acest domeniu, nu sunt mereu ceea ce ar trebui să fie, nu trebuie să căutăm cauza principală a acestei situații în ereditatea naturală, căci aceasta din urmă funcționează destul de bine pentru a garanta indefinit omogenitatea unei caste. Trebuie mai degrabă să căutăm sursa acestei imperfecțiuni în depășirea principiului moral menționat mai sus, și care necesită un echilibru corect între drepturi și îndatoriri. Niciun sistem social nu poate împiedica abuzul de putere; un astfel de sistem, dacă ar exista, nu ar fi uman, fiindcă omul nu este om decât dacă răspunde în același timp, și din propria sa voință, unei vocații naturale și unei vocații spirituale. Abuzul unei autorități ereditare, în consecință, nu dovedește nimic împotriva validității principiului aristocrației. În schimb, vocația etică a acesteia din urmă este dovedită în întregime prin exemplul numărului mic al celor care, atunci când au fost deposedați de privilegiile lor ancestrale, nu au renunțat deloc la responsabilitatea morală pe care o moșteniseră.

Numeroase sunt țările unde aristocrația a pierdut puterea din cauza autoritarismului său, dar noblețea a fost eliminată nu atât din cauza autoritarismului său față de clasele inferioare, cât din cauza lipsurilor sale grave față de legea superioară religioasă, singura sa bază morală de legitimitate și singura capabilă de a tempera prin milă autoritatea celor puternici din această lume.

După prăbușirea, nu numai a ierarhiei sociale, dar și a aproape tuturor structurilor tradiționale, oamenii care au păstrat, cu toată luciditatea, o mentalitate conservatoare nu mai au nimic de care să se agațe. Ei se află izolați într-o lume complet aservită care se laudă cu libertatea și care se laudă a fi bogată și diversă în vreme ce uniformitatea sa strivește tot. Tot timpul se clamează că umanitatea este pe calea unui progres continuu, că ființa umană, după ce a „evoluat” vreme de milioane de ani, a început a trece printr-o schimbare decisivă, care trebuie s-o conducă la victoria sa finală asupra condițiilor materiale ale vieții. Conservatorul lucid și inteligent este singur într-o mulțime în delir, el rămâne singur treaz în mijlocul unui popor de somnambuli care iau propriile vise drept realitate. El știe, prin experiență și discernământ, că omul, în ciuda obsesiei sale pentru schimbare, rămâne mereu același, la bine și la greu. Problemele fundamentale pe care le ridică condiția umană au rămas mereu aceleași; răspunsurile la aceste probleme sunt cunoscute încă de la începutul vremurilor, și, atât cât limbajul uman le poate exprima, ele au fost transmise, dintotdeauna, pe firul generațiilor. Această prețioasă moștenire este cea care contează înainte de toate pentru conservatorul lucid și inteligent.

Fiindcă în zilele noastre aproape toate formele de viață tradițională au fost distruse, conservatorul nu are decât rareori ocazia de a lua parte la o muncă ce posedă, prin semnificația și utilitatea sa, o valoare universală. Însă orice medalie are un revers: dispariția formelor tradiționale ne pune la încercare și ne obligă să facem dovadă de discernământ. În ceea ce privește confuzia care domnește în lume, ea ne impune să lăsăm de o parte toate lucrurile accidentale, pentru a ne întoarce hotărâți spre ceea ce este esențial

 

Traducere Cristi Pantelimon

 

http://frontdelacontre-subversion.hautetfort.com/archive/2017/08/31/titus-burckhardt-etre-conservateur-5975560.html#more

 

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Share On Facebook
Share On Twitter
Share On Google Plus
Share On Pinterest